Congresul de la Viena

stabilea că din toată Polonia rămânea liber oraşul Cracovia “independent şi strict neutral, sub
protecţia Rusiei, Austriei şi Prusiei”.
Congresul a aprobat hotărârile Consiliului Federal al Elveţiei, din 29 decembrie 1813,
prin care era anulat ”Actul de mediaţie” (impus de Napoleon, la 13 februarie 1803. Articolele
86-104 ale ”Actului final”se refereau la Italia rămasă în continuare fărâmiţată şi în cea mai
mare parte ocupată direct sau subordonată Austriei. Este drept că regatul Sardiniei făcea
progrese pe linia centralizării şi a rolului de lider în lupta pentru unificare, dar şi el, constituit
din patru zone diferite ( Sardinia, Piemont, Savoia şi comitatul Nisa) avea nevoie de sudura
internă şi timp pentru a realiza în jurul său unitatea Italiei 6 . Spania, silită de Napoleon să
urmeze politica Franţei, şi-a pierdut aproape întreaga flotă de război la Trafalgar, puterea ei
maritimă primind o lovitură grea, fapt ce a avut urmări deosebit de importante asupra
posesiunilor sale din America 7 . Declanşarea eroicei lupte de gherilă împotriva invadatorilor
francezi (1808) şi măcinarea - într-un lung şi de uzură război de eliberare a trupelor franceze
de elită, conduse de renumiţi comandanţi militari a transformat Spania în prima ţară care s-a
opus hotărât Imperiului Napoleonean 8 . Spania apărea astfel la Congres cu un evident prestigiu
şi pentru prima oară se bucura de o simpatie aproape unanimă; totodată, tratatele încheiate cu
Anglia şi Rusia trebuiau să-i asigure sprijinul a două dintre cele patru mari puteri ce hotărau
soarta Europei. Cu toate acestea, datorită instrucţiunilor contradictorii sosite de la Madrid, a
faptului că reprezentanţii spanioli s-au confruntat cu diplomaţi extrem de versaţi şi abili de talia
lui Castlereagh, Nesselrode, Metternich, interesele ei nu au fost satisfacute, ceea ce a
determinat pe şeful delegaţiei spaniole, don Pedro Gomez Labrador, să refuze semnarea
“Actului final”, pe care il va semna abia in mai 1817 la Viena, cu puţin înainte să adereze la
Sfânta Alianţă 9 . Suedia, stat semnatar al “Actului final” al Congresului, a traversat de la
începutul secolului al XIX-lea o serie de evenimente care au dus la ieşirea ţării din rândul
marilor puteri 10 . Suedia a fost nevoită să cedeze Imperiului Ţarist, prin pacea de la
Fredrikshavn (17 septembrie 1809), Finlanda, insulele Aaland, Laponia şi Ingria Occidentală şi,
de asemenea, să adere la blocada continentală instituită de Napoleon contra Angliei (principalul
importator al minereului de fier suedez).
Congresul de la Viena a stabilit pentru prima oară reguli privind modalitatea de navigaţie
pe fluviile şi râurile al căror curs trece pe teritoriile mai multor state, instituind principiile
libertăţii navigaţiei, sistemul uniform de încasare a taxelor, obligaţiile privind întreţinerea
amenajărilor şi instalaţiilor portuare, în discuţie intrând fluviile Rin, Mein, Neckar, Mosella,
Meusa, Escaut. Pentru a imprima un caracter de stabilitate hotărârilor luate la Viena, la 20
noiembrie 1815, la Paris, au fost semnate tratate definitive de pace între Franţa, pe de o parte,
Marea Britanie, Prusia, Austria şi Rusia, pe de altă parte; ultimul tratat cel cu Rusia, cuprindea
un articol suplimentar, în virtutea căruia suveranul Franţei recunoştea ţarului şi calitatea de rege
al Poloniei. “Actul final” cuprinde şi un număr de 17 documente, unele întocmite şi semnate
înainte, altele după încheierea Congresului, cu privire la o serie de tratate bilaterale (Rusia-
Austria, Rusia-Prusia). Documentul consacrat desfiinţării şi condamnării comerţului cu sclavi,
a sclaviei în general, adoptat la 8 februarie 1815 de către reprezentanţii Angliei, Austriei,
Franţei, Prusiei, Rusiei şi Spaniei, pe lângă faptul că reprezintă un real success al ideii egalităţii
oamenilor era îndreptat şi împotriva Statelor Unite ala Americii.
Practic în 1815, în Europa se confruntau două state: Imperiul ţarist, monarhie
conservatoare, cu guvernare autocratică, cea mai puternică forţă terestră si Marea Britanie,
monarhie constituţională, stăpâna mărilor si oceanelor, posesoare a unei redutabile flote
militare şi comerciale. Atât Rusia, cât şi Anglia căutau să aibă, simultan, iniţiative atât în
domeniul militar, cât şi în cel politic. “Conform preceptelor Sfintelor Scripturi, care prescriu
6
Jacques Godechot, Histoire de l’Italie moderne. 1770-1870. Le resorgimento, vol 2, Paris, 1971, p. 320,
apud,George Bercan, Nicolae Ciachir, Diplomaţia....,p. 257
7
Rafael Balester, Histoire d’Espagne. Des origines a nous jours, Paris, 1970, p.244, apud, George, Bercan, Nicolae
Ciachir, Diplomaţia..., p. 259
8
Ibidem,p.248-249,apud, Ibidem
9
Introduccion a la Historia de Espana, Barcelona, 1971, p. 583, apud, Ibidem
10
Ragnar Svanstorm, Carl Frederik Palmstierna, Histoire de Suede, Paris 1947, p. 281, apud, Ibidem,p.260
2