Congresul de la Viena

Congresul de la Viena
Congresul de la Viena (septembrie 1814 - iunie 1815),este o conferinţă a statelor
europene desfăşurată la sfârşitul războaielor napoleoniene cu scopul de a restaura ordinea
conservatoare existentă înaintea izbucnirii Revoluţiei Franceze, prin restabilirea vechilor
regimuri absolutiste, şi de a înlătura, prin stabilirea de noi graniţe, urmările ocupaţiei franceze
în Europa. Congresul de la Viena avea în concepţia organizatorilor săi ” o capacitate şi o
universalitate cu totul alta, căci toate statele, mari şi mici, au fost convocate la el : acelea care
luaseră parte la coaliţia antinapoleoneană şi acelea care, după apusul soarelui din Austerlitz,
trebuiau să vadă hotărându-li-se soarta pe harta Europei”. 1 Principiul diplomaţiei secolului al
XVIII-lea ne reaminteşte, întărind parcă meritele nemilitare ale lui Napoleon că “suveranitatea
nu este dată de cucerire, că învinsul nu cedează învingătorului, nici un titlu de suveranitate nu
poate fi atribuit în realitate altor state”. 2 Din această perspectivă, Congresul de la Viena este şi
un punct de plecare pentru viitoarele războaie cu caracter naţional.
La Congres au participat delegaţi din aproape toate statele europene, însă deciziile
cele mai importante s-au luat în final de către cele 8 mari puteri: Austria, Anglia, Rusia, Prusia,
Franţa, Suedia, Portugalia şi Spania ( a cărei delegat a refuzat să semneze documentul final din
iunie 1815). Când se spune “Congresul”, se spune Comitetul de opt, sau mai precis, se spune
“cei cinci”: Austria, Franţa, Rusia, Prusia şi Marea Britanie. Pentru a fi şi mai precişi,
Congresul se reducea la două persoane: Metternich şi Talleyrand. 3 Fiecare aliat a propus
Congresului propriul său plan de reorganizare a Europei. Anglia cerea garantarea supremaţiei
sale maritime, fără vreo ambiţie continentală; Metternich dorea să facă din Germania şi Italia
ţări de dominaţie austriacă şi să împingă Prusia spre Est. Prusia solicita Saxa şi partea stângă a
Rinului. Tirolul rămânea Austriei; Marele Ducat al Varşoviei era împărţit între Austria, Rusia şi
Prusia; Prusia vroia ca unificarea Germaniei să se facă sub hegemonia ei; Rusia vroia să
anexeze Ducatul Varşoviei în întregime. Problema poloneză a dominat prima parte a
congresului, ei fiind împarţiţi între Austria, Prusia şi Rusia. Castlereagh 4 , partizan al unei
Polonii independente. Acesta propune încheierea unui tratat, semnat la 1 martie 1814 la
Chaumont, care practic, anticipa condiţiile prevăzute în Actul final al Congresului de la Viena.
Trebuie amintit că domnitorii români erau la curent cu evoluţia tratativelor purtate la Viena.
Interesul manifestat de domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti faţă de lucrurile şi hotărârile
Congresului este pe deplin justificat, deoarece instalarea Habsburgilor în Transilvania, Banat şi
Bucovina şi întinderea frontierelor Imperiului ţarist pâna la Prut, au constrâns Tările Române
într-o tot mai mare măsură, să intre in jocul diplomatic al marilor puteri, domnitorii din
principate fiind obligaţi să se documenteze asupra întregii politici europene, spre a putea sesiza,
cât mai exact şi rapid, intenţiile, în primul rând ale celor două imperii vecine, state cu o
accentuata politică expansionistă în sud-estul continentului. Tot ceeea ce s-a hotărât şi s-a
consemnat în acest Congres este cuprins în “Actul final“ de la Viena. Cea mai mare parte a
teritoriilor poloneze intrau în stăpânirea Rusiei ţariste, Petersburgul formând din ele aşa
numitul Regat al Poloniei, monarhie constituţională, legată de Imperiul Rus printr-o uniune
personală. Polonia urma să beneficieze de o Constituţie şi o administraţie distinctă. 5
Austria primea Galiţia, iar Prusiei îi revenea Marele ducat al Poznaniei. Rusia, Prusia
şi Austria se angajau să asigure polonezilor reprezentanţă şi instituţii naţionale. Congresul
1
Gian Chetti Cipriano, Congresul de la Viena, Helicon, Timişoara, 1999, p. 13
2
Păun Nicolae, Constructia europeană modernă. Idei, doctrine, fapte şi instituţiieconomice. De la Congresul de la
Viena (1815) la Tratatul de la Roma (1957), Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj – Napoca, 1997, p. 74.
3
Gian Chetti Cipriano, op.cit, p. 70
4
Robert Steward Castlereagh (1769-1822), om politic britanic de origine irlandeză, se considera adevărat succesor a
lui W. Pitt, chemat să aplice planurile acestuia de reconstrucţie europeană, partizan al unor congrese periodice.
5 Ghillany şi J.H Schnitzler, Recueil des traites de paix europeens les plus inportants, tome I, Paris, 1856, apud,
Gheorghe Bercan, Nicolae Ciachir, Diplomaţia Europeană în epoca modernă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucuresti, 1984, p. 254
1

stabilea că din toată Polonia rămânea liber oraşul Cracovia “independent şi strict neutral, sub
protecţia Rusiei, Austriei şi Prusiei”.
Congresul a aprobat hotărârile Consiliului Federal al Elveţiei, din 29 decembrie 1813,
prin care era anulat ”Actul de mediaţie” (impus de Napoleon, la 13 februarie 1803. Articolele
86-104 ale ”Actului final”se refereau la Italia rămasă în continuare fărâmiţată şi în cea mai
mare parte ocupată direct sau subordonată Austriei. Este drept că regatul Sardiniei făcea
progrese pe linia centralizării şi a rolului de lider în lupta pentru unificare, dar şi el, constituit
din patru zone diferite ( Sardinia, Piemont, Savoia şi comitatul Nisa) avea nevoie de sudura
internă şi timp pentru a realiza în jurul său unitatea Italiei 6 . Spania, silită de Napoleon să
urmeze politica Franţei, şi-a pierdut aproape întreaga flotă de război la Trafalgar, puterea ei
maritimă primind o lovitură grea, fapt ce a avut urmări deosebit de importante asupra
posesiunilor sale din America 7 . Declanşarea eroicei lupte de gherilă împotriva invadatorilor
francezi (1808) şi măcinarea - într-un lung şi de uzură război de eliberare a trupelor franceze
de elită, conduse de renumiţi comandanţi militari a transformat Spania în prima ţară care s-a
opus hotărât Imperiului Napoleonean 8 . Spania apărea astfel la Congres cu un evident prestigiu
şi pentru prima oară se bucura de o simpatie aproape unanimă; totodată, tratatele încheiate cu
Anglia şi Rusia trebuiau să-i asigure sprijinul a două dintre cele patru mari puteri ce hotărau
soarta Europei. Cu toate acestea, datorită instrucţiunilor contradictorii sosite de la Madrid, a
faptului că reprezentanţii spanioli s-au confruntat cu diplomaţi extrem de versaţi şi abili de talia
lui Castlereagh, Nesselrode, Metternich, interesele ei nu au fost satisfacute, ceea ce a
determinat pe şeful delegaţiei spaniole, don Pedro Gomez Labrador, să refuze semnarea
“Actului final”, pe care il va semna abia in mai 1817 la Viena, cu puţin înainte să adereze la
Sfânta Alianţă 9 . Suedia, stat semnatar al “Actului final” al Congresului, a traversat de la
începutul secolului al XIX-lea o serie de evenimente care au dus la ieşirea ţării din rândul
marilor puteri 10 . Suedia a fost nevoită să cedeze Imperiului Ţarist, prin pacea de la
Fredrikshavn (17 septembrie 1809), Finlanda, insulele Aaland, Laponia şi Ingria Occidentală şi,
de asemenea, să adere la blocada continentală instituită de Napoleon contra Angliei (principalul
importator al minereului de fier suedez).
Congresul de la Viena a stabilit pentru prima oară reguli privind modalitatea de navigaţie
pe fluviile şi râurile al căror curs trece pe teritoriile mai multor state, instituind principiile
libertăţii navigaţiei, sistemul uniform de încasare a taxelor, obligaţiile privind întreţinerea
amenajărilor şi instalaţiilor portuare, în discuţie intrând fluviile Rin, Mein, Neckar, Mosella,
Meusa, Escaut. Pentru a imprima un caracter de stabilitate hotărârilor luate la Viena, la 20
noiembrie 1815, la Paris, au fost semnate tratate definitive de pace între Franţa, pe de o parte,
Marea Britanie, Prusia, Austria şi Rusia, pe de altă parte; ultimul tratat cel cu Rusia, cuprindea
un articol suplimentar, în virtutea căruia suveranul Franţei recunoştea ţarului şi calitatea de rege
al Poloniei. “Actul final” cuprinde şi un număr de 17 documente, unele întocmite şi semnate
înainte, altele după încheierea Congresului, cu privire la o serie de tratate bilaterale (Rusia-
Austria, Rusia-Prusia). Documentul consacrat desfiinţării şi condamnării comerţului cu sclavi,
a sclaviei în general, adoptat la 8 februarie 1815 de către reprezentanţii Angliei, Austriei,
Franţei, Prusiei, Rusiei şi Spaniei, pe lângă faptul că reprezintă un real success al ideii egalităţii
oamenilor era îndreptat şi împotriva Statelor Unite ala Americii.
Practic în 1815, în Europa se confruntau două state: Imperiul ţarist, monarhie
conservatoare, cu guvernare autocratică, cea mai puternică forţă terestră si Marea Britanie,
monarhie constituţională, stăpâna mărilor si oceanelor, posesoare a unei redutabile flote
militare şi comerciale. Atât Rusia, cât şi Anglia căutau să aibă, simultan, iniţiative atât în
domeniul militar, cât şi în cel politic. “Conform preceptelor Sfintelor Scripturi, care prescriu
6
Jacques Godechot, Histoire de l’Italie moderne. 1770-1870. Le resorgimento, vol 2, Paris, 1971, p. 320,
apud,George Bercan, Nicolae Ciachir, Diplomaţia....,p. 257
7
Rafael Balester, Histoire d’Espagne. Des origines a nous jours, Paris, 1970, p.244, apud, George, Bercan, Nicolae
Ciachir, Diplomaţia..., p. 259
8
Ibidem,p.248-249,apud, Ibidem
9
Introduccion a la Historia de Espana, Barcelona, 1971, p. 583, apud, Ibidem
10
Ragnar Svanstorm, Carl Frederik Palmstierna, Histoire de Suede, Paris 1947, p. 281, apud, Ibidem,p.260
2

tuturor oamenilor de a se privi ca fraţii, cei trei monarhi contractanţi vor rămâne uniţi prin
legăturile unei fraternităţi reale şi indisolubile şi considerându-se compatrioţi, îşi vor acorda în
orice ocazie şi în orice loc asistenţă, ajutor şi sprijin; considerându-se faţă de supuşii şi armatele
lor ca părinţi de familie, ei îi vor conduce în acelaşi spirit de fraternitate de care sunt animaţi,
pentru a proteja religia, pacea şi dreptatea.”(art.1) 11 Pierre Renouvin, comentând caustic textul
Sfintei Alianţe, precizează, că practic, este vorba de un document personal al celor trei
suverani, fără precedent în istoria actelor diplomatice, deoarece accentul se pune exclusiv pe
naţiunile creştine. El se întrebă dacă respectivul tratat reprezintă un apel sincer în numele
credinţei, sau ţarul dorea numai să excludă de la orice dialog Imperiul otoman pe care
intenţiona sa-l desfiinţeze? Renouvin consideră că diplomaţia ţaristă, punând accent atât de
pregnant pe credinţă, viza aderarea Spaniei şi Franţei, cu ajutorul cărora ar fi contracarat
celelalte mari puteri 12 .
Ordinea de la 1815, nu era nici totală, nici imuabilă. Nu era totală, în măsura în care
Anglia, ataşată echilibrului puterilor şi mereu vigilentă faţă de Franţa, nu acceptă
contrarevoluţia ideologică. Pentru britanici reîntoarcerea la vechiul regim nu avea o
semnificaţie pentru că, între 1789-1815, Anglia nu a cunoscut vre-o ruptură politică sau vre-o
ocupaţie militară. Mai mult, mândri de tradiţia lor ideologică, britanicii vor propulsa
liberalismul. În ordinea ideologică “oficială” de la 1815 nu era, deci, unanimitate, se deschidea
calea schimbării. Evoluţionismul potenţial era susţinut şi de alte surse, aspitaţiile naţionale şi
ideile “revoluţionare” nu dispăruseră.
Menţionăm că Europa Sfintei Alianţe nu a putut să aplice principiul “restitutio in
integrum”, căci în multe domenii a conservat moştenirea revoluţionară si napoleoneană. 13
Codurile napoleoneene au rămas în vigoare în Franţa, în statele din Vestul Germaniei, în Italia
de Nord şi Polonia. Prusia a avut un sistem juridic şi o administraţie mai simplă, liberală,
bazată pe codul civil. Reformele avantajau burghezia, în trecerea de la o societete aristocratică
la o societate burgheză. Această construcţie teritorială şi politică a fost garantată de punerea în
mişcare a unui nou sistem diplomatic. În locul hegemoniei unei singure puteri, s-a instaurat
concertul marilor puteri 14 , chemat să vegheze pacea eropeană. Vorbim în fapt de “un sindicat
intermitent” care nu a constituit propriu-zis o instituţie. Nu a avut o structură, loc fix de
reuniune, periodicitate. Singurul mecanism era congresul şi conferinţa ambasadorilor, care nu
au funcţionat decât atunci când grupul judeca pentru a menţine ordinea identificată cu
interesele lor.
Bibliografie
1.Bercan, George, Ciachir, Nicolae, Diplomaţia europeană în epoca modernă, Ed.
Ştiinţifică si Enciclopedică, Bucureşti, 1948.
2.Ciachir, Nicolae, Istoria relaţiilor internaţionale de la pacea westfalică până în
contemporaneitate, Ed.Oscar Print, Bucureşti, 1998
3. Chetti,Gian Cipriano, Congresul de la Viena, Helicon, Timişoara, 1999.
4.Mureşan, Camil, Culegerea de texte pentru istoria universală. Epoca modernă,
Bucureşti, 1973.
5.Păun, Nicolae, Construcţia europeană modernă. Idei, doctrine, fapte şi instituţii
economice. De la Congresul de la Viena (1815) la Tratatul de la Roma (1957), Ed. Fundaţiei
pentru Studii Europene, Cluj-Napoca,1997.
11
Culegerea de texte pentru istoria universală. Epoca modernă, Bucureşti, 1973, p. 340-341
12
Pierre Renouvin, Le XIX-e siecle.I. De 1815 a 1871, Paris, 1954, p. 42-43.
13
Nicolae Păun, op.cit, p. 86
14 Retragerea trupelor “Celor patru” din Franţa, în 1818 şi ea va intra în concern şi va consacra Pentarhia. În 1875, în
Italia se va adera la Directoratul european.
3