Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – II 99
6
7
Dumnezeule, singurul adevărat şi bun stăpân al ogorului tău, Doamne,
care este inima mea 15 .
Aşadar, în acest al şaisprezecelea an al vieţii mele, datorită strâmtorării
mijloacelor familiei, s-a ivit un repaos în studiile mele; scutit de orice îndeletnicire
şcolară, am rămas la părinţii mei; mărăcinii poftelor trupeşti
m-au năpădit până peste cap şi nu era nici o mână pregătită să-i smulgă.
Ba mai mult, văzând într-o zi la baie semnele bărbăţiei mele şi pe mine
înveşmântat în ţinuta neliniştitei tinereţi, tatăl meu s-a arătat încântat, ca
şi cum pe dată ar fi primit nepoţi şi, bucuros, s-a grăbit să-i aducă la cunoştinţă
mamei acest fapt; era cuprins de acea nefastă beţie care face ca
această lume să te uite pe tine, Creatorul ei, şi, în loc să te iubească pe tine,
să iubească creatura ta, îmbătată de vinul nevăzut al unei dorinţe perverse
şi înclinate spre tot ceea ce este mai josnic. Dar tu începuseşi deja să zideşti
în sânul mamei mele templul tău şi puseseşi temelie în el sfintei tale locuiri;
tatăl meu nu era însă decât un catehumen, şi încă de puţină vreme. De
aceea, mama s-a cutremurat de nelinişte şi de o sfântă înfiorare, temându-se
ca, deşi nu eram încă botezat, să nu apuc pe căile strâmbe pe care
umblă aceia care stau cu spatele la tine, şi nu cu faţa 16 .
Vai mie! Să îndrăznesc oare să spun, Dumnezeul meu, că tu ai tăcut atunci
când eu m-am îndepărtat de tine 17 ? De la cine veneau atunci, dacă nu de
la tine, acele cuvinte pe care mi le murmurai în ureche prin mama mea,
roaba ta credincioasă? Şi totuşi, nici unul din aceste cuvinte nu cobora în
adâncul inimii mele, aşa încât să mă supun poruncilor tale. Mama voia
foarte mult – şi-mi aduc aminte cum m-a sfătuit odată în acest sens, cu
discreţie, dar şi cu o mare nelinişte – să nu mă destrăbălez şi mai cu seamă
să nu preacurvesc cu soţia altuia.
Aceste sfaturi mi se păreau atunci simple dojeni femeieşti şi credeam că ar
fi o ruşine să le urmez. Mustrările ei veneau însă de la tine, dar eu nu înţelegeam
aceasta şi socoteam că tu taci şi că doar mama este cea care vorbeşte;
prin ea însă îmi vorbeai tu, şi pe tine te dispreţuiam nesocotind-o
pe ea, eu, fiul ei, fiul slujnicei tale, eu, sluga ta 18 . Dar mă aflam atunci într-o
adâncă neştiinţă şi mă aruncam în hău cu atâta orbire, încât mă ruşinam
printre băieţii de vârsta mea că nu sunt destul de josnic; căci îi ascultam
pe ei lăudându-se cu ticăloşiile lor şi fălindu-se cu atât mai mult, cu cât
erau mai neruşinaţi. Îmi plăcea să fac precum ei nu doar de dragul desfrânării
ca atare, ci şi ca să mă pot lăuda cu ea. Ce este mai demn de dispreţ