Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – I 89
Ce putea fi mai dezgustător înaintea ochilor tăi decât eu însumi, de vreme
ce ajunsesem să displac până şi celor din jurul meu, înşelându-i cu nenumărate
minciuni şi pe pedagog, şi pe învăţători, şi pe părinţi, cuprins cum
eram de patima jocului, de dorinţa aprinsă de a privi orice comedii neghioabe
şi de înfocarea cu care imitam spectacolele văzute. Săvârşeam
mici furtişaguri din cămara şi de la masa părinţilor, fie îmboldit de lăcomia
gurii, fie ca să am ce să dau copiilor în schimb, ca să se joace cu mine,
cumpărând astfel o plăcere care era deopotrivă a lor. Adesea, în astfel de
jocuri, mânat de pornirea vană de a fi mereu primul, îmi însuşeam victoria
prin înşelăciune atunci când simţeam că sunt pe cale să fiu învins.
Şi totuşi, nu-mi plăcea deloc să păţesc şi eu ceea ce le făceam eu celorlalţi,
aşa încât vociferam cu mare înverşunare când îmi dădeam seama că altcineva
trişase. Dar dacă, prins asupra faptului, eram eu cel învinuit de
înşelăciune, preferam să sar la bătaie decât să dau înapoi.
Oare aceasta să fie aşa-zisa nevinovăţie a copiilor? Nu, Doamne, nu
aceasta este nevinovăţia copilăriei, îngăduie-mi să o spun, Dumnezeul
meu! Căci, aşa cum se comportă în copilărie faţă de pedagogi şi învăţători
ca să obţină nuci, mingiuţe şi păsărele ca răsplată pentru supuşenia lor,
tot aşa se vor comporta mai târziu faţă de prefecţi şi regi, ca să dobândească
aur, latifundii şi sclavi. Toate aceste obiceiuri se transmit de la o
vârstă la alta, sporind în gravitate, aşa cum bătăii cu nuiele din copilărie
îi urmează la maturitate pedepse mai grele.
Aşadar, când ai spus în Evanghelie că a unora ca aceştia este împărăţia
cerurilor 80 , împărate al nostru, tu te-ai gândit nu la nevinovăţia copiilor,
ci la micimea staturii lor ca simbol al smereniei.
capitolul al xx-lea
Acţiunea Providenţei era prezentă
în spiritul copilului
31
Şi totuşi, Doamne, îţi înalţ mulţumiri ţie, Dumnezeule al nostru, preaînalt
şi preabun întemeietor şi îndrumător al întregii creaturi, cu toate că
o asemenea nedemnă copilărie ai voit să străbat. Căci totuşi fiinţam şi
atunci, trăiam şi simţeam deplinătatea fiinţei mele, ca un semn al tainicei
unităţi din care mă ivisem; prin puterea unei înţelegeri lăuntrice vegheam