Sfantul-Augustin_Confesiuni

Cartea a XIII‐a 881
simultan, printr‐un ictus condendi, literal ‘clipă a întemeierii’ (De Genesi ad
litteram, IV, xxxiii, 51). Dar chiar şi această ‘clipă’, înţeleasă ca unitate de timp,
introduce ceva fals în raport cu actul divin al creaţiei, căci nu poate fi echivalată
cu eternitatea, tot atât de puţin ca şi expresia omenească creavit, ‘a creat’.
Dumnezeu a creat (la trecut) este o expresie ce vădeşte limitele umanului în
aceeaşi măsură în care ar face‐o şi expresia (la prezent) Dumnezeu creează:
amândouă sunt împovărate de judecata şi de reprezentarea desemnată de înţelesul
‘fără întrerupere’. Se înţelege că nici Augustin, în textele sale pătrunzătoare
şi adesea atât de amplu dezvoltate, nu poate evita această stare precară a omului,
pentru care fiinţa creată în timp este deopotrivă un semn al Fiinţei din afara
timpului. În al doilea rând: Pro blema materiei şi a formei trebuie corelată şi ea
cu categoria timpului. Ca şi în pri vinţa «cerului» (creaţia spirituală, îngerii), şi
în privinţa «pământului» (materia informă, haotică) se face distincţia între
materie şi formă; se afirmă […] că produ cerea lor se petrece ‘fără nici un interval
de timp’, aşa încât materia este anterioară formei doar într‐o ordine cauzală.
Se iveşte însă aici, pentru Augustin, după cum a remarcat Gilson, o dificultate
logică majoră: «Căci pentru el orice fiinţă, în măsura în care fiinţează, este bună;
o fiinţă fiinţează însă doar prin forma sa. Aşadar, dacă materia se diferenţiază
cât de cât de neant, această diferenţiere se petrece doar pe temeiul formei.
Înseamnă atunci că nu mai avem materie!»“.
308. Augustin rezumă în continuare rezultatele amplei sale investigaţii asupra primului
capitol din Cartea Facerii. Acest procedeu pare să fie o reminiscenţă a
formaţiei sale clasice, dar şi a consistentei sale activităţi didactice. Metoda rezumării,
parţiale sau finale, era practicată frecvent în textele filozofice clasice,
de exemplu de Platon sau de Cicero. În dialogul de tinereţe De Magistro, un
întreg capitol, al VII‐lea, care este şi cel mai amplu, este dedicat de Augustin
unui astfel de rezumat. Şi acolo, ca şi aici, sunt reţinute principiile şi concluziile
esenţiale, renunţându‐se la elementele secundare, care ţin de cursul argumentării.
309. În marele tratat De Trinitate, Augustin dezvoltă pe larg toate implicaţiile acestor
disocieri: în VI, viii, 10, gândirea omului (mens) este definită drept principalul
său atribut (principale hominis). Prin propriile sale forţe, gândirea omului
nu este însă în stare să contemple Binele suprem şi Lumina supranaturală a
Adevărului divin; de aceea, ea are nevoie să se sprijine pe „dreptatea credinţei“
(iustitia fidei), singura care poate elibera resorturile interioare ale contemplaţiei
spi rituale.
310. trimitere la cunoscuta formulă biblică repetată, în Fac. 1:5 şi urm., după fiecare
act al Creaţiei.
311. Cf. Fac. 2:2.
312. Ideea că lumea creată există doar în măsura în care este cunoscută de Dumnezeu
pare să fie ideea centrală a ontologiei augustiniene, după cât de insistent este