Sfantul-Augustin_Confesiuni

880 note
301. Despre Dumnezeu ca fiinţare absolută, cf. supra, notele 73 şi 122 la Cartea a IX‐a.
302. Apoc. 11:17.
303. În lucrarea în care îşi revizuieşte ideile din tinereţe, redactată multă vreme după
Confesiuni, Augustin constată că pasajul de aici este obscur, fără să arate însă,
din păcate, care ar fi soluţia interpretativă optimă: „Când am vorbit despre
«bolta cerească aşezată între apele spirituale superioare şi apele materiale inferioare»,
nu am vorbit destul de lămurit; acest pasaj este, într‐adevăr, destul de
obscur“ (Retractationes, II, vi, 2).
304. Aceeaşi afirmaţie în De civitate Dei, XI, 2 şi XII, 24.
305. Distincţia operată aici între cele două laturi ale sufletului uman aminteşte deopotrivă
de tradiţia aristotelică şi de cea platoniciană. La Aristotel (Metafizica, De
anima) procesul de cunoaştere implică intelectul într‐un moment pasiv, senzorial
şi într‐unul activ, raţional. Platon (Timaios, Republica) distinge trei nive luri
ale sufletului: partea superioară, raţiunea, care guvernează întreaga cunoaştere,
partea mediană, domeniu al pasiunilor şi înclinaţiilor nobile, şi partea inferioară,
zonă a afectelor şi dorinţelor ordinare. În Timaios, 246a, Platon compară sufletul
omului cu un car de luptă: conducătorul, care este raţiunea, se străduieşte să
ţină în frâu cei doi armăsari ai atelajului, care au tendinţe contrare.
306. Statutul de subordonare al femeii faţă de bărbat era un dat, de la sine înţeles,
în întreaga gândire antică, fie ea păgână sau creştină. Aceeaşi recomandare
tran şantă se regăseşte în De Genesi contra Manichaeos, II, xi, 15. Cât priveşte
relaţia analogică dintre cuplul bărbat/femeie şi părţile componente ale sufletului,
aceasta era, după cum recunoaşte şi Augustin (De Trinitate, XII, xiii, 20),
un loc co mun la mulţi autori. Tertullianus, De anima, XLI, defineşte uniunea
dintre raţiune şi simţire ca pe o „căsătorie“ (connubium). O formulare asemănătoare
apare din nou la Augustin, De Trinitate, XII, iii, 3: după cum bărbatul
şi femeia trebuie priviţi ca două fiinţe în acelaşi trup, tot aşa raţiunea superioară
şi cea inferioară sunt două entităţi ale aceluiaşi spirit (duo in mente una).
307. Către sfârşitul cărţii, Augustin rezumă din nou, în formulări clare şi memorabile,
problema Creaţiei, căreia i‐a dedicat partea cea mai consistentă din
secţiunea „filozofică“ a Confesiunilor. În ultimă instanţă, limitele limbajului
uman fac pro blema nerezolvabilă pe cale raţională, singura „soluţie“ fiind, implicit,
aceea a teolo giei apofatice: nu ştim ce este Creaţia, dar putem spune ce
nu este ea, misterul rămâ nând mereu întreg şi ascuns înţelegerii noastre. După
cum remarcă Bernhart, nota 67, p. 922, Augustin circumscrie în discursul
său două probleme, care se între pătrund: „Mai întâi: Fiinţa temporală provine
din Fiinţa absolută în afara timpului. Actul etern şi atemporal al Creaţiei este
înţeles in principio, ca temei şi cauză pentru faptul că fiinţa creată există. Este
vorba aici despre extindere şi succesiune (istoria Creaţiei, dezvoltare, schimbarea
formelor), elemente pe care se bazează relatarea scrip turală despre creaţia în
şase zile. Pe de altă parte, Creaţia, ca act divin, produce tot universul în mod