Sfantul-Augustin_Confesiuni

Cartea a XIII‐a 873
propusă de Augustin poate fi rezumată astfel: În multiplicitatea lor cvasi‐infinită,
datorată statutului lor infe rior de lucruri create, elementele universului,
fie cele materiale, fie cele spirituale, fiecare pe treapta sa de existenţă, manifestă
o analogie în dublu sens: între ele, pe bază de contiguităţi, şi faţă de Creator,
în virtutea originii lor. Această analogie on tologică permite discursul analogic,
adică utilizarea vorbirii figurate, a metaforei, para bolei, alegoriei etc. Acest fel
de a te apropia de lucruri permite ca toată creaţia să fie văzută ca o sinteză armonioasă
de semne pe care Creatorul le emite pentru înţe legerea umană.
Asemenea unei limbi prin care Dumnezeu se adresează oamenilor, prin bogăţia
formelor sale de existenţă, creatura se adresează acestora în formulări diferite
ale aceluiaşi adevăr. Faptul că existenţa fenomenală este multiplă şi instabilă
corespunde, prin voinţa lui Dumnezeu, spiritului neliniştit al omului, care nu
poate suporta prea multă vreme contemplarea mistică a Unităţii şi a Adevărului.
Spiritul omului, care este creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“,
percepe în varie tatea infinită a lucrurilor, peste tot, urme (vestigia) ale voinţei
divine (vezi şi supra, nota 60). Pornind de la ele, spiritul omului poate reconstitui
unitatea iniţială a an sam blului. Interiorul fiinţei umane adăposteşte astfel
această mişcare contradictorie între unitate şi varietate, între Creaţie şi istorie.
Acest fapt explică şi de ce mesajul revelat cuprins în Scriptură, unic în adevărul
său suprem, se manifestă prin diferite forme de expresie, justificând fiecare orice
interpretate, cu condiţia ca aceasta să fie conformă cu Adevărul suprem.
Imaginile, metaforele, alegoriile biblice, asemenea cuvintelor unei limbi, pot
exprima în modalităţi diferite acelaşi adevăr. Acest „poli se mantism“, sau chiar
această ambiguitate, a cuvintelor şi imaginilor Sfintei Scripturi are, după
Augustin, mai multe cauze. Unele ţin de insuficienţa funciară a omului, supus
aproximaţiei, păcatului şi morţii. Pe de altă parte, în Enarrationes in Psalmos,
CXLVI, Augustin argumentează că misterele divine sunt învăluite adesea în
nori, pentru a le spori valoarea şi pentru a obliga spiritul omenesc la efortul de
a le înţe lege şi interpreta. Acest exerciţiu de fortificare a spiritului prin interpretarea
Sfintei Scripturi este tocmai ce ne propune Augustin în ultimele trei
cărţi ale Confesiunilor, pornind de la primul capitol al Cărţii Facerii. În sfârşit,
trebuie adăugat că Sf. Au gustin se menţine în tradiţia apostolică atunci când
afirmă că înţelegerea Sfintei Scripturi nu poate fi atinsă în afara iubirii, a credinţei
şi a raţiunii. Nuanţa sa perso nală constă poate în sublinierea rolului
acesteia din urmă: „Este exclus ca credinţa noastră să ne pretindă să renunţăm
la explicarea raţională sau la cercetarea cu ajuto rul raţiunii; căci nici nu ar fi cu
putinţă să credem, dacă nu am avea suflete înzes trate cu raţiune […]. Aşadar,
dacă o exigenţă a raţiunii ne spune că, în cazul unor lucruri superioare, pe care
încă nu le putem înţelege, credinţa precedă raţiunea, tot aşa, fără îndoială, şi
raţiunea care ne face cunoscute toate aceste lucruri precedă puţin credinţa“