Sfantul-Augustin_Confesiuni

Cartea a XI‐a 847
Aialonului!» Şi soarele s‐a oprit şi luna a stat în loc, până ce poporul s‐a răzbunat
împotriva duşma nilor săi!“ (Radu–Gal.)
93. augustin pare să împărtăşească aici, în parte măcar, concepţia neoplatonică:
mişcarea unui corp nu se identifică cu timpul însuşi, fiindcă orice mişcare se
petrece în timp, dar este măsurată cu ajutorul timpului. Ceea ce respinge aici
este concepţia lui Aristotel în această privinţă, aşa cum a fost ea dezvoltată de
stoici, gân ditori pe care Augustin îi cunoştea foarte bine. Cf. P. Duhem, Système
du Monde, vol II, Paris, p. 473: „Timpul este deci ceva diferit de mişcarea
corpurilor. Orice corp se mişcă în timp. Cu ajutorul timpului măsurăm mişcarea
corpurilor şi spunem dacă, de la începutul şi până la sfârşitul său, o
mişcare a durat mai mult sau mai puţin. Cu aceasta Aristotel ar fi căzut de
acord; însă el adaugă că această măsură rezidă într‐o anumită mişcare, că este
un atribut al acestei mişcări. Cu acest lucru Augustin nu este de acord; timpul
este atât de puţin inerent unei mişcări, încât aceeaşi mişcare poate fi efectuată
în durate variabile […]. Timpul nu este deloc legat de mişcarea corpurilor;
măsurăm aceste mişcări cu ajutorul a ceva ce se află în altă parte.“
94. Cf. Ps. 18:29: Quoniam tu illuminas lucernam meam, Domine, Deus meus, illumina
tenebras meas – „Fiindcă tu faci să lumineze făclia mea, Doamne, Dumnezeul
meu, luminează întunericul meu“.
95. Ps. 68:8.
96. Ps. 100:3.
97. Verbul albescere, care înseamnă literal ‘a deveni alb’, este întrebuinţat aici de
Augustin cu o conotaţie figurată, creată de Vergilius în Georgice, I, 367, şi
Eneida, IV, 586. Labriolle, p. 321, nota 1, remarcă faptul că albescere este
foarte rar între buinţat cu sensul acesta metaforic. În afară de acest loc din
Augustin, mai sunt citaţi, între scriitorii creştini, Pseudo‐Ambrosius, De sacramentis,
VI, v, 25, şi Cassio dorus, Variae, XI, ii, 3.
98. Secvenţa Deus creator omnium face parte dintr‐un imn creat de Sf. Ambro zie,
citat de Augustin în întregime mai sus, IX, xii, 32.
99. Se ştie că în latina clasică, precum în toate limbile indo‐europene vechi, opoziţia
fonologică între vocala scurtă şi vocala lungă era încă funcţională. Această
mărturie a Sfântului Augustin atestă că, cel puţin în mediile instruite, ea era
încă vie, cu toate că începuse să dispară în latina populară.
100. Această frază este cheia înţelegerii augustiniene a timpului; explicaţia este psihologică,
timpul fiind definit de Augustin ca un produs al spiritului (distentio
animi), adăpostit în memorie. Cf. Pierre Duhem, op. cit., p. 476: „Existenţa şi
continuitatea timpului sunt deci opera spiritului nostru care poate, printr‐o
operaţie durabilă şi persistentă a atenţiei, să cuprindă lucrurile tre cute şi lucrurile
viitoare […]. În lucrurile care trec, spiritul nostru poate decupa un ansamblu
de evenimente succesive şi poate cuprinde toate aceste evenimente în cadrul
unui singur moment prezent al atenţiei; prin aceasta, el le conferă o existenţă