Sfantul-Augustin_Confesiuni

Cartea a X‐a 837
223. este vorba despre ispitele trupeşti (vezi supra, X, xxx, 41 şi urm.), ale curio zităţii
deşarte (vezi supra, X, xxv, 54 şi urm.) şi ale orgoliului (vezi supra, X, xxxvi,
59 şi urm.).
224. Vezi X, xxviii–xxix.
225. Cf. supra, VII, xvii, 23.
226. Ps. 31:23.
227. Augustin face aluzie aici la încercările unora dintre vechile culte păgâne de a
asimila şi integra în riturile lor elemente creştine, prin intermediul misticii
neopla to nice. Cf. De civitate Dei, IX, 26 şi X, 16.
228. Aluzie la un verset evanghelic care vorbeşte despre cei dominaţi de spiritul revoltei
(Efes. 2:1–2): Et vos, cum essetis mortui delictis et peccatis vestris, in quibus
aliquando ambulastis secundum saeculum mundi huius, secundum principem aeris
huius, spiritus qui nunc operatur in filios diffidentiae – „Iar pe voi v‐a făcut
vii, cei ce eraţi morţi prin greşalele şi prin păcatele voastre, în care aţi umblat
mai înainte, potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stăpânitorului puterilor
văzduhului, adică spiritului care lucrează acum în fiii răzvrătirii“ (Radu–Gal.).
229. 2 Cor. 11:14.
230. Tema este dezvoltată mai pe larg de Augustin în De civitate Dei, IX, 26 şi X,
16, ca un reflect al durei polemici purtate de exegeţii creştini în secolele al IV‐lea
şi al V‐lea împotriva reprezentanţilor curentelor de gândire neoplatonice.
Concret, în acest pasaj este vorba despre dualismul instituit de doctrina neoplatonică
între materie şi spirit. Pentru aceşti gânditori, între cele două lumi,
a materiei şi a spiri tului, demonii (forţe ale aerului, lipsite de corp) joacă rolul
de intermediari între oameni şi divinitate, participând deopotrivă la beatitudinea
divină şi la viaţa degradată a oamenilor. Ca mesageri între zei şi oameni,
aceste spirite intermediare au fost obiectul unor practici magice larg răspândite
în ultimele secole de existenţă ale păgânismului antic.
231. Rom. 6:23.
232. Cf. supra, VII, ix, 13.
233. 1 Tim. 2:5.
234. Cf. începutul Evangheliei lui Ioan. Despre Isus Mijlocitorul, Augustin scrie în
De civitate Dei, IX, 15 astfel: „Dacă toţi oamenii sunt nefericiţi în mod necesar,
atâta timp cât rămân sub stăpânirea morţii, trebuie să căutăm un Mijlocitor
care să nu fie doar om, ci şi Dumnezeu, pentru ca, prin fericita lui putinţă de
a muri, să‐i scoată pe oameni din nefericirea morţii lor şi să‐i îndrume spre
nemurirea fericirii. Acest Mijlocitor s‐a făcut muritor fără să nege dumnezeirea
Cuvântului, ci logodin du‐se cu slăbiciunea cărnii. A trebuit ca el să pună laolaltă
putinţa trecătoare de a muri şi fericirea cea veşnică, pentru a fi asemănător,
prin ceea ce este trecător în el, cu fiinţele închinate morţii, şi pentru a le putea
duce spre ceea ce este statornic, scoţându‐le din hăul morţii.“