Sfantul-Augustin_Confesiuni

Cartea a X‐a 825
ideile şi con ceptele sunt doar semne ale realităţilor, neavând o existenţă reală). În
liniile esenţiale ale concepţiilor sale, Augustin poate fi definit ca un realist.
60. Secvenţa nec aliquid eloquiorum genus poate fi interpretată mai exact, aşa cum
am făcut‐o eu, în sensul referirii la limbaj în general (cf. şi opţiunile lui
Pine‐Coffin: thei are not language at all şi Bernhart: noch überhaupt von
sprachlicher Art), sau într‐o formulă care are în vedere o referire negativă la
limbile amintite anterior: elles n’appartiennent en propre à aucune langue
(Labriolle); né ad altra lingua (Orsa).
61. Se înţelege, este vorba despre liniile geometrice ideale.
62. Pentru a exprima diferenţa dintre numărul concret al unor obiecte şi numerele
abstracte, ca realităţi mentale, Augustin utilizează formulări gramaticale greu
de reprodus în limba română fără a întuneca mesajul (quos numeramus, ‘pe care
le numărăm’/quibus numeramus, ‘cu ajutorul cărora numărăm’).
63. Secvenţa et ideo valde sunt se traduce literal prin „şi de aceea fiinţează foarte“.
Pentru intuirea semnificaţiei, cf. şi următoarele interpretări: et c’est pourquoi ils ont
une existence absolue (Labriolle); something which is there in its own right
(Pine‐Coffin); e proprio per questo essi sono veramente (Orsa); und darum eben
haben sie ein Sein für dich (Bernhart). Distincţia dintre numerele sensibile şi
numerele ideale vine din tradiţia filozofică grecească. Pornind de la Pitagora şi
Platon (din Timaios), în primele cărţi ale Metafizicii sale Aristotel detaliază consecinţele
în plan gnoseologic ale acestei teorii. Pe aceste fundamente clasice, metafizica
numerelor la Augustin nu datorează nimic diferitelor şcoli mistice, păgâne
sau creştine, care au speculat cu privire la semnificaţiile simbolice ale diferitelor
numere. La Augustin este vorba, în cea mai pură tradiţie pitagoric‐platoniciană,
despre o identificare a prin cipiului creator al lumii cu „neschimbătorul adevăr al
numerelor“ (De libero arbi trio, II, ii, 30). Contribuţia lui Augustin la această
veche teoremă constă în argumentaţia nouă pe care el o produce, apelând la
cărţile Bibliei. Încă din lucrări de tinereţe, precum în De musica sau De immortalitate
animi, Augustin se referă la o identitate între „Înţelepciunea“ supremă şi
„legea numerelor“. Argumente în acest sens putea găsi Augustin în special în
cărţile sapienţiale ale Vechiului Testament, de exemplu: Ubi eras quando ponebam
fundamenta terrae? Indica mihi si habes intelli gen tiam. Quis posuit mensura eius, si
nosti? Vel quis tetendit super eam lineam? – „Unde erai tu, când eu am întemeiat
pământul? Spune‐mi, dacă te pricepi! Cine i‐a statornicit măsurile – dacă ştii – sau
cine a întins pe el laţul de măsurat? (Iov 38:4–5). Sed omnia in mensura, et numero,
et pondere disposuisti. – „Ci toate le‐ai rânduit cu măsură, cu număr şi cu cumpănă“
(Înţel. 11:21 Radu–Gal.). Ipse creavit illam in Spirito Sancto, et vidit, et
dinumeravit, et mensus est. – „El însuşi a creat‐o [înţelepciunea] în Duhul Sfânt,
şi a văzut‐o şi a numărat‐o şi a măsurat‐o“.
64. Această abordare „în oglindă“ a memoriei, o subtilă analiză a prin ci palelor ei
funcţiuni, se încadrează într‐o clasă de scheme, ca să spun aşa, „meta‐rela ţio nale“,