Sfantul-Augustin_Confesiuni

824 note
Whether a thing is, what it is and of what sort it is (Pine‐Coffin); ob etwas ist,
was es ist und wie beschaffen es ist (Bernhart); dell’esistenza, dell’esenza e della
qualitá di una cosa (Orsa).
53. Expresia ianuae carnis desemnează generic cele cinci simţuri. Cf., pentru o
expresie similară, supra, nota 32.
54. În această frază recunoaştem formularea cea mai comună a doctrinei platoniciene
a reminiscenţei, în corelaţie cu doctrina augustiniană despre Învăţătorul
lăun tric, care va fi detaliată în continuare. Vezi şi supra, notele 100 la Cartea a
IV‐a, 32 la Cartea a V‐a, 87 la Cartea a IX‐a.
55. Termenul admonere, ‘a‐şi aminti’– dar şi ‘a îndemna; a învăţa’, este un termen-cheie
al gnoseologiei augustiniene. În De Magistro, unde tema învăţării,
în corelaţie cu memoria şi cu semnele, este tema centrală, Augustin arată că
prin cuvintele magis trului ne re‐aducem în amintire lucruri pe care le cunoaştem
prin Învăţătorul lăun tric, Hristos. Semnele verbale nu au deci decât rolul
acesta de „avertizare“. Pe larg despre conţinutul conceptelor commemorare,
docere şi admonere, vezi nota 5, p. 158 din De Magistro, ed. cit.
56. Încă una din numeroasele speculaţii etimologice presărate de Augustin la tot
pasul în scrierile sale. De data aceasta, interpretarea sa este corectă, conformă
prin cipiilor etimologiei istorice: în paradigma verbului latinesc există într‐adevăr
posibi lita tea ca, prin inserţia sufixelor ‐to‐ sau ‐ito‐, să se obţină forme
verbale noi, care prezintă acţiunea cu aspect iterativ, intensificativ sau factitiv.
Exemplele produse de Augustin sunt corecte şi corect comentate. Problema era
de altfel banală în grama ticile latine, exemplele acestea fiind amintite de pildă
şi de Varro, în De lingua latina, VI, 43.
57. această apropiere speculativă între verbele colligere, ‘a strânge‘, şi cogitare, ‘a gândi’,
prezintă o izbitoare similitudine cu cea practicată de Heidegger pe teritoriul limbii
greceşti între verbul lšgw, ‘a strânge’, şi lÒgoj, ‘cuvânt’, dar şi ‘gândire; spirit;
raţiune’. Cu toate că marile dicţionare etimologice ale limbii greceşti (Frisk,
Chantraine) dau şi ele toate indicaţiile necesare în acest sens, mi se pare totuşi
legitim să ne întrebăm dacă nu cumva Heidegger a cunoscut foarte bine şi acest
pasaj al Confesiunilor.
58. După ce s‐a referit la elemente ale artelor liberale (gramatica, dialectica şi retorica),
Augustin ia în discuţie raporturile memoriei cu elemente specifice altor discipline
ale ciclului paidetic antic, în cazul de faţă aritmetica şi geometria. Mai pe larg
despre „artele liberale“, vezi supra, notele 55 la cartea I şi 1 la Cartea a IV‐a.
59. Augustin reia aici în alţi termeni o dezbatere mai veche, cu rădăcini în gân direa
lui Platon, referitoare la raportul exact între semnele verbale şi realităţile desemnate.
Disputa va continua încă un mileniu, concretizându‐se în înfruntarea
sco las tică dintre realişti (care susţineau că ideile sau conceptele au o existenţă
reală, că sunt esenţa însăşi a lucrurilor) şi nominalişti (care erau de părere că