Sfantul-Augustin_Confesiuni

Cartea a VIII‐a 805
81. Ps. 36:3.
82. Vezi supra, II, iv, 7 şi nota corespunzătoare.
83. Referire la maniheism. Nu numai aici, ci şi în alte locuri (de exemplu De vita
beata, I, 4 sau De utilitate credendi, I, 2, Augustin afirmă că nu a fost niciodată
un maniheu convins.
84. Cf. supra, V, x, 19, VI, i şi VII, x.
85. Cf. supra, V, xi şi urm.
86. Dramatismul stărilor sufleteşti trăite de Augustin este agravat de faptul că ele
afectau zona cea mai adâncă a conştiinţei sale. Despre semnificaţiile interiorităţii
la Augustin, vezi supra, notele 100 la Cartea a IV‐a, 32 la Cartea a V‐a, 61
la Cartea a VI‐a, 3 şi 93 la Cartea a VII‐a.
87. În original, din nou o savantă construcţie retorică, bazată pe simetrie sintac tică
şi oximoron la nivel semantic: insaniebam salubriter et moriebam vitaliter.
88. Iezec. 16:8.
89. Cf. supra, I, xviii, 38.
90. Începând cu această propoziţie, urmează o amplă secvenţă (paragrafele 20–24)
care întrerupe firul narativ al relatării în favoarea unei amănunţite analize a slăbiciunilor
voinţei, îndreptată polemic împotriva maniheilor. Aceste consideraţii
analitice apar ţin aşadar timpului relatării, şi nu timpului relatat.
91. urmează o analiză aproape infinitezimală a spiritului scindat între voinţa binelui
şi voinţa răului. În finalul analizei, această scindare este calificată de Augustin
drept o boală (aegritudo). În cadrul unei structuri retorice interogative, care
des chide analiza şi este repetată de câteva ori, această tragică scindare a spiritului
este numită prin termenul monstrum, literal: ‘monstru’, şi interpretată de
diverşi tra ducă tori drept: un effet si prodigieux (Arnauld), cet étrange prodige
(Labriolle), this strange phenomenon (Pine‐Coffin), quest’ assurdità
(Orsa), dies Unfaßliche (Bernhart).
92. Cf. supra, VIII, v, 11 şi urm.
93. Cf. Ps. 68:3.
94. Cf. Tit. 1:10.
95. Fraza conţine formularea nucleului doctrinei maniheiste, cf. Orsa, p. 155,
nota 16: „Maniheii […] socoteau că în om se repetă confruntarea dintre principiile
Tenebrelor şi al Luminii şi că în el coexistă două elemente distincte, unul
rău şi altul bun, de natură divină, ciocnindu‐se permanent între ele. Augustin
explică însă cum o decizie a voinţei nu se realizează atunci când: a voi şi a putea
nu sunt acţiuni egale, datorită incapacităţii obiective a subiectului; când, precum
în cazul unui comandament moral, posibilitatea este inclusă în interiorul
voinţei, deoarece voinţa nu este com pletă; atunci când insuficienţa derivă dintr‐un
defect al obişnuinţei, al tendinţei spre rău care provine din păcatul originar.
De aceea, după cum va spune puţin mai jos, actul de voinţă al lui Adam
la săvârşirea păcatului primar a fost mai spontan.“