Sfantul-Augustin_Confesiuni

Cartea a VIII‐a 803
45. Luc. 15: 24, 32.
46. Termenul original modus se lămureşte prin fraza imediat următoare, care cuprinde
ideea unei alternanţe ritmice între bine şi rău: haec rerum pars alternat
defectu et profectu, offensionibus et conciliationibus. Cf. şi Pine‐Coffin: rhythm.
47. Mat. 24:31.
48. Ioan 1:12.
49. 1 Cor. 1:27–28.
50. 1 Cor. 15:9.
51. Cf. Fapte 13:7–12.
52. augustin formulează aici o observaţie de mare acuitate asupra istoriei creştinismului
din primele veacuri: credinţă a celor mulţi şi umili, creştinismul a încercat
mereu să atragă de partea sa elita intelectuală şi, implicit, clasa politică.
Exemplelor invocate aici de Augustin (Apostolul Pavel şi Marius Victorinus)
trebuie adăugat propriul său exemplu.
53. Mat. 12:29.
54. 2 Tim. 2:21.
55. În timpul domniei sale, între anii 361 şi 363, împăratul Iulian Apostatul a impus
o nouă legislaţie şcolară, prin care, între altele, le interzicea creştinilor accesul
la învăţământul liberal clasic.
56. Cf. Înţel. 10:21.
57. ultima frază este o ilustrare a capacităţii de analiză psihologică a Sfântului
Augus tin. Sunt sesizate aici cu acuitate treptele instaurării unui viciu. Despre
insinuarea treptată în comportamentul omului a unei deprinderi nocive vorbeşte
Augustin şi în Contra Fortunatum disputatio, II, 22.
58. Gal. 5:17.
59. În original, enunţul augustinian apare extrem de condensat: Ibi enim magis iam
non ego, quia ex magna parte id patiebar invitus quam faciebam volens. Cf. şi
Labriolle: „Déjà, en effet, dans l’élément réprouvé, mon moi n’était plus
guère engagé, je subissais contre mon gré, plutôt que je n’agissais de mon plein
gré“ şi Pine‐Coffin: „For my true self was no longer on the side of which I
disaproved, since to a great extent I was now its reluctant victim rather than its
willing tool“.
60. Pedeapsa la care se gândeşte aici Augustin este slăbiciunea voinţei, căderea sub
greutatea ‘lanţului morţii“ (catena mortalitatis), despre care a vorbit şi mai sus,
în II, ii, 2.
61. exprimând cu mare forţă de sugestie înfruntarea dintre atracţiile seculare (sarcina
saeculi sau cupiditates) şi adevărata viaţă fericită, cea trăită în numele lui Hristos
(numită aici caritas), întregul pasaj se prezintă într‐o subtilă arhitectură retorică,
fun damentată pe antiteză. În special ultima frază conţine, împletite, o figură
etimo logică şi o aliteraţie: sed illud placebat et vincebat, hoc liberabat et vinciebat.
62. Efes. 5:14.