Sfantul-Augustin_Confesiuni

800 note
Cartea a VIII‐a
1. Ps. 35:10.
2. Ps. 116:16–17.
3. Cf. Ps. 76:2.
4. 1Cor. 13:12.
5. În această etapă a anevoiosului său drum către Dumnezeu, Augustin căpătase
convingerea că Dumnezeu este incoruptibil în calitate de Bine absolut şi că
esenţa sau substanţa sa este identică cu Fiinţa ca atare, celelalte lucruri fiind
substanţe acci dentale, care îşi primesc fiinţarea de la Dumnezeu. Odată rezolvată
această pro blemă de înţelegere a lui Dumnezeu şi a lumii, urmează ca
sufletul său să interiorizeze înţe legerea, transpunând‐o în orizont etic.
6. Cf. 1 Cor. 5:7.
7. Vezi supra, VII, xvii.
8. Cf. Ps. 23:5.
9. admiraţia şi preţuirea pentru acest personaj, care se degajă din această carte a
Confesiunilor, ne obligă să deducem că el a jucat un rol foarte important în convertirea
lui Augustin. Stima lui Augustin pentru acest mentor şi deopotrivă urmaş
al Sfântului Ambrozie în scaunul episcopal al Milanului (începând cu anul 397)
a fost atât de mare, încât, în anii 396–397, i‐a dedicat lucrarea De diversis quaestionibus
ad Sim plicianum. Nimic din scrierile sale nu s-a păstrat până la noi, deşi,
se pare, a purtat o oarecare corespondenţă cu contemporanii. Sf. Ambrozie îi
adresează patru ample scrieri, dedicate unor dificile probleme de exegeză şi hermeneutică
(Epistolele XXXVII, XXXVIII, LXV şi LXVII). În Epistola a XXXVII‐a,
Sf. Ambrozie vorbeşte despre „vechile noastre sentimente de prietenie“ (trad. rom.
de David Popescu, în Sfântul Ambrozie, Scrieri, partea a II‐a, Bucureşti, 1994,
p. 172). După cum reiese din capi tolul imediat următor al Confesiunilor,
Simplicianus a fost recunoscut de Sf. Am brozie ca un adevărat părinte spiritual,
fiind probabil acela care l‐a botezat (vezi infra, începutul capitolului 3).
10. Cf. Ps. 18:36.
11. În Confesiuni, VI, xiii, 23, aflăm că, la insistenţele mamei sale, Augustin se
logodise cu o fată care urma să împlinească vârsta nubilă abia peste doi ani.
12. Mat. 19:12.
13. Mat. 19:12.
14. Înţel 13:1. În această situaţie se aflau membrii sectei maniheiste, care nu recunoşteau
în Dumnezeu Fiinţa absolută şi care nu îl deosebeau pe Creator de
creatura sa.
15. Vezi supra, VII, xvii, 23.
16. rom. 1:21. Aluzia este de data aceasta la filozofii neoplatonicieni, care, cu toate
că recunoşteau identitatea între Dumnezeu şi Fiinţă, nu acceptau natura personală
a lui Dumnezeu şi nici Întruparea Logosului în istorie prin Isus Hristos.