Sfantul-Augustin_Confesiuni

Cartea a VII‐a 797
unui efort progresiv, ci se petrece printr‐o „străfulgerare“ (ictus aspectus). Obiectul
şi „conţinutul“ acestei „străfulgerări“ este Fiinţa ca atare, realitatea însăşi, desemnată
de Augustin prin expresii perifrastice precum id quod est, ‘ceea ce fiinţează’,
sau ipsum esse, ‘fiinţarea însăşi’. Aceste formule neoplatoniciene sunt puse de
Augustin în relaţie cu auto‐desemnarea divină „Eu sunt cel ce sunt“ din textul
biblic; iată, ca ilustrare, un pasaj din De Trinitate, V, ii, 3: Est tamen sine dubitatione
substantia, vel si melius hoc apellatur essentia, quam Graeci oÙs…an vocant.
Sicut enim ab eo quod est sapere est sapientia, et ab eo quod est scire dicta est scientia,
ita ab eo quod est esse dicta est essentia. Et quis magis est, quam ille qui dixit
famulo sui Moysi: «Ego sum qui sum. Et dices filiis Israel: Qui est misit me ad vos»
[Exod. 3:14]. – „[Dumnezeu] este fără îndoială substanţă sau, ca să spunem mai
bine, fiinţă, ceea ce grecii numesc oÙs…a. Şi după cum de la sapere ‘a simţi; a
înţelege’ s‐a spus sapientia ‘înţelepciune’, de la scire ‘a şti’ s‐a spus scientia ‘ştiinţă’,
tot aşa şi de la esse ‘a fi’ s‐a spus essentia ‘fiinţă; esenţă’. Şi cine este oare mai
presus decât Acela despre care Moise, robul său, a spus: «Eu sunt cel ce sunt. Şi
să spui fiilor lui Israel: Cel care este m‐a trimis la voi» [Ieş. 3:14]?“
134. Rom. 1:20.
135. Despre dificultatea de a rămâne cu privirile aţintite (aciem figere) spre Adevărul
dobândit prin Iluminare vorbeşte Augustin adesea, ca de exemplu în De
Trinitate, VIII, ii, 3: Ecce in ipso primo ictu quo velut coruscatione perstringeris,
cum dicitur Veritas, mane si potes; sed non potes. Relaberis in ista solita atque
terrena. Quo tandem pondere, quaeso, relaberis, nisi sordium contractarum cupiditatis
visco et pere grationis erroribus? – „Iată, rămâi, dacă poţi, cu această primă
impresie pe care ai surprins‐o ca pe o străfulgerare, atunci când ţi se rosteşte
cuvântul Adevăr; dar nu poţi. Vei recădea în aceste lucruri obişnuite şi pământeşti.
Dar ce povară te face să recazi, te întreb, dacă nu cleiul poftei pentru
zoaiele pe care le‐ai atras asupră‐ţi şi păcatele rătăcirii tale?“
136. 1 Tim. 2:5.
137. Rom. 9:5.
138. Ioan 14:6.
139. Ioan 1:14.
140. În acest moment, Augustin împărtăşea aşadar o concepţie pe care mai jos o va
condamna la Photinus (vezi infra, nota 147) drept eretică: Isus Hristos nu este
văzut ca Mântuitor dumnezeiesc, ci ca un om cu totul excepţional, un învăţător
de excepţie, dar până la urmă o persoană umană. În spirit evanghelic însă,
Augustin îl înţelege pe Hristos drept Înţelepciunea divină, Adevărul veşnic,
locuind în adân cu rile conştiinţei fiecăruia ca Învăţător lăuntric. Aceasta este
tema centrală a dialogului de tinereţe De Magistro.
141. În original, sintagma auctoritas magisterii trimite la calitatea de suprem Învăţător
a lui Isus Hristos. Vezi nota anterioară.
142. Ioan 1:14.