Sfantul-Augustin_Confesiuni

Cartea a VII‐a 787
citată, care „stenografiază“ discuţia în cadrul căreia, în anul 404, Augustin l‐a
obligat pe maniheul Felix să recunoască incoerenţa logică a doctrinei maniheilor.
18. În original, exprimarea este mult mai dură şi mai concretă: evomendas a pressura
pectoris, literal: „care trebuie vomitaţi de la apăsarea pieptului“.
19. În acest punct, Augustin se despărţea net de manihei, care susţineau că substanţa
şi corpurile materiale sunt opera acţiunii forţelor întunericului.
20. Aici, ca şi infra, v, 7, Augustin enunţă în treacăt o idee interesantă: o cer cetare
întemeiată pe premise, principii sau metode corecte poate fi ea însăşi cauză a
răului. Adevăratul rău, fie el fizic, moral sau metafizic, nu este însă o substanţă,
cum va arăta Augustin mai departe în Confesiuni, XII, xviii, ci „o absenţă a
binelui“ (priva tio boni, cf. Confesiuni, III, vii, 12). Răul fizic este specific condiţiei
omeneşti, ca urmare a nevoii de a ispăşi păcatul originar; răul moral este
consecinţa exercitării perverse a liberului‐arbitru (cf. infra, xv, 22); răul metafizic
este inerent caracte rului limitat al creaturii (cf. infra, xv, 22).
21. Problema răului l‐a preocupat pe Augustin în permanenţă: de aceea, indi rect
sau direct, această temă este tratată în mai toate lucrările sale, cu deosebire în
cele din prima parte a vieţii. Cu aproximativ zece ani înaintea Confesiunilor, şi
anume prin anii 388–395 (după Pierre de Labriolle, Histoire de la littérature
latine chré tienne, ed. cit., p. 715), Augustin a redactat un întreg tratat în trei
cărţi intitulat De libero arbitrio, în care distincţia între răul săvârşit din propria
noastră voinţă (păcatul) şi cel pe care îl îndurăm din partea lui Dumnezeu ca
pedeapsă este dis cutată pe larg.
22. Acest pasaj conţine una din ideile‐pilon ale augustinismului: păcatul nu există
în afara voinţei noastre. Deja în De vera religione, XXVII, Augustin afirmă că
întreaga învăţătură creştină îşi pierde valabilitatea dacă nu acceptăm ideea că
omul nu săvârşeşte răul decât prin propria voinţă. Una din cele mai des citate
formulări în acest sens vine din Enarrationes in Psalmos, XXXI, 16: „Eu sunt cel
care a păcătuit“. Cf. şi De civitate Dei, XII, 6. Această constatare, de natură mai
degrabă psi hologică, este singura care rămâne o constantă a discursului augustinian,
atât de complex în implicaţiile sale teologice, metafizice, dogmatice şi
morale. Relaţia dintre rău şi voinţa umană (malitia voluntatis) e doar una din
componentele unui câmp problematic foarte divers, plin de incongruenţe şi
contradicţii, în care sunt incluse con cepte tot atât de importante precum păcatul
originar, predestinarea, graţia divină, proiectul providenţial etc. E greu
de găsit un loc în vasta operă a Sfântului Augustin în care toţi aceşti factori să
se regăsească într‐un ansamblu teoretic coerent. Ceea ce tradiţia augustinismului
înregistrează ca aparţinând gândirii originare a Sfântului Augustin ar putea
fi rezumat după cum urmează: Dumnezeu îşi înfăptuieşte proiectul său de
justiţie universală şi prin faptul că înclină voinţa omului în direcţia în care o
doreşte, fie către bine, potrivit îndurării sale dumnezeieşti, fie către rău, în