Sfantul-Augustin_Confesiuni

Cartea a VI‐a 779
de auctoritas când se referă la Sfânta Scriptură, textul biblic fiind învestit cu
autoritatea supremă: Auctoritas […] partim divina est, partim humana; sed vera,
firma, summa ea est quae divina nomina tur – Autoritatea este pe de o parte
omenească, pe de altă parte divină; dar adevă rata autoritate, neclintită şi supremă,
este cea pe care o numim divină“ (De ordine, II, ix, 27). Am comentat
pe larg acest concept, în relaţie cu gnoseologia augus tiniană, în nota 100 din
ediţia dialogului De Magistro, Institutul European, Iaşi, 1995, pp. 189–190.
44. Conceptul de ‘taină’ (gr. must»rion) era în curs de a fi definit în secolul de aur
al patristicii şi al marilor sinoade ecumenice drept unul central pentru tradiţia
apostolică. Participarea Sfântului Augustin la procesul de constituire a unui
concept cen tral în dogmatica creştină este surprins de F. van der Meer, Augustin
als Seelsorger, Köln, 1951, p. 353: „Dacă se iveşte prilejul să dea exemple tipice,
el alege, fireşte, botezul, euharistia şi mirungerea, pe care le vede separat de
mulţimea celorlalte taine. Este însă limpede că pentru el cuvântul sacramentum
include încă o realitate absolut nediferenţiată […]. Într‐o singură răsuflare, el
numeşte în acelaşi fel, sacramenta, atât botezul şi euharistia, cât şi comemorările
anuale ale tainelor creştine, pe care noi le numim sărbători.“
45. În textul original, noţiunea de stil este desemnată prin expresia genus loquendi,
literal: ‘fel de a vorbi’. Stilul „umil“ al Bibliei latine, apropiat de vorbirea curentă,
a fost unul din factorii care au întreţinut multă vreme rezerva faţă de creştinism
a multor intelectuali romani, nutriţi de virtuţile stilului „înalt“, clasic.
46. Cf. Sir. 19:4.
47. Cf. Mat. 7:14.
48. Pasajul este construit ca o metaforă concretizatoare: Sf. Scriptură este înfăţi şată
ca o mamă darnică şi ocrotitoare. Expresivă este cu precădere prezenţa în context
a sinonimelor sinus şi gremium, ambele cu sensul ‘sân, piept’.
49. Sintagma via saeculi desemnează lumea profană, universul mundan, în opo ziţie
cu orizontul mântuirii, pe care Augustin îl va desemna cu expresia civitas Dei. În
această imagine se recunoaşte cu uşurinţă un ecou intertextual din Evanghelia lui
Matei, 7:13–14: „Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este şi încăpătoare calea
care duce la pieire, şi mulţi sunt cei care apucă pe ea. Şi strâmtă este poarta şi
îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei care o află“ (Radu–Gal.).
50. Goana după onoruri şi bogăţii, precum şi femeia (honores, divitiae, uxor) sunt
pe larg analizate în Soliloquia, I, x, 17, ca principali factori perturbatori ai
vieţii spirituale autentice.
51. Cf. Rom. 9:5.
52. În epoca imperială târzie, panegiricele către împărat făceau parte din cultul
oficial al persoanei imperiale, considerată sacră. Ca profesor de retorică,
Augustin avea, probabil, o obligaţie în plus în acest sens. După P. Courcelle,
Recherches sur les Confessions de Saint Augustin, Paris, 1950, p. 80, elogiul despre
care aminteşte Augustin aici a fost rostit în cadrul serbărilor publice