Sfantul-Augustin_Confesiuni

776 note
16. În original: canticus sobrietatis. În context, canticus are şi conotaţia ‘cântec’ sau
‘cantilenă ritualică; rugăciune’.
17. Descrierea atât de amănunţită a ritualului de comemorare a morţilor indică
faptul că în secolul al IV‐lea riturile acestea arhaice erau încă foarte viguroase,
cel puţin in zone periferice ale spaţiului roman, cum era Africa. Străduinţa
oficialităţilor ecleziastice de a le interzice, chiar atunci când, în mod evident, ca
în cazul Monicăi, aceste rituri se transformaseră în acte de pietate creştină, a avut
un oarecare succes în Occident; în lumea creştină orientală, cultul morţilor s‐a
conservat, după cum se ştie, în formele sale rituale arhaice.
18. Parentalia erau o însemnată sărbătoare romană, care se desfăşura anual, între
13 şi 21 februarie. După cum indică şi numele, parentaliile includeau rituri
fune rare cu caracter comemorativ dedicate divinităţilor familiei (di parentum).
Finalita tea magico‐religioasă a acestei sărbători consta în îmblânzirea spiritelor
strămoşilor (animas placare paternas), prin jertfe constând în libaţii, oferirea de
lapte, vin şi flori. Pentru descrierea acestei sărbători, cf. Ovidius, Fastele, II, 533.
O mare parte din aceste rituri funebre străvechi au fost conservate, deşi învestite
cu o altă semnifi caţie, şi în practicile religioase creştine.
19. În De civitate Dei, VIII, xxvi, 27, Augustin distinge net între cultul păgân al
eroilor şi cultul creştin al sfinţilor şi martirilor. Aceştia din urmă nu trebuie
ono raţi ca şi cum ar fi nişte zei, căci singur Dumnezeu este acela căruia i se
cuvine cinstire: „Toţi aceia care aduc aici [= la mormintele martitilor] hrană
[…] iar după depunerea hranei se roagă şi apoi o iau înapoi, pentru a o consuma
sau pentru a o dărui săra cilor, nu au o altă intenţie decât să o sfinţească prin
meritele martirilor, în numele Domnului acestor martiri.
20. Cf. Rom. 12:11.
21. Cf. Ps. 16:11, Prov. 6:23.
22. În original, pasajul se prezintă ca un complex metaforic a cărui concreteţe „digestivă“
este imposibil de transpus literal: occultu os eius, quod erat in corde eius, quam
sapida de pane tuo ruminaret.
23. În primele secole ale creştinismului, şi cu precădere în secolul al IV‐lea, curtea
episcopală îndeplinea funcţii publice diverse. Pe lângă datoriile sale liturgice şi
pas torale, episcopul era adesea privit şi ca autoritatea juridică, morală şi politică
supremă a eparhiei. Vezi Pierre de Labriolle, Histoire de la littérature latine
chrétienne, ed. cit., p. 352.
24. această observaţie nu este întâmplătoare şi ne apare foarte interesantă dacă ţinem
seama că lectura „în gând“, pe care o practicăm noi astăzi, era ca şi necu nos cută
în Antichitatea clasică. Chiar şi în singurătate, lectura (lectio) era făcută „cu voce
tare“. Parcurgerea în tăcere a textului, metodă de lectură care pare să se fi constituit
în epoca patristică, trebuie pusă în relaţie şi cu căderea treptată în desuetu
dine a aspec telor formale ale discursului (ritm, intensitate etc.), în favoarea
con ţinutului propriu‐zis.