Sfantul-Augustin_Confesiuni

772 note
per fect al verbului eligo, ‘a alege’) desemna în mod curent unul din rangurile
impor tante din ierarhia sectei maniheilor. Însă acelaşi participiu, de data aceasta
cu valoare substantivală, îl regăsim în Psalmul 141:4, deja citat de Augustin,
într‐un context care în Vulgata se prezintă astfel: non comunicabo cum electis
earum, literal „nu voi lua parte la opţiunile lor“ (pentru semnificaţia originară
din textul ebraic, cf. versiunea Radu–Gal.: nici să mănânc la ospeţele lor. Pentru
contemporanii avizaţi ai Sfântului Augustin, această figură retorică era probabil
foarte transparentă.
68. Sub numele generic „academicii“ sau, mai frecvent, „Noua Academie“ se înţelege
şcoala filozofică sceptică, unul dintre cele mai importante şi mai bine
contu rate curente ale gândirii post‐aristotelice. Majoritatea informaţiilor despre
filozofii sceptici ne‐au fost transmise de Diogenes Laertios, în lucrarea Despre
vieţile şi doc trinele filozofilor. Se consideră că scepticismul antic s‐a prezentat în
istorie prin succesiunea a patru şcoli principale, numite după corifeii lor: şcoala
lui Arcesilaos (cca 375–240 î.Hr.), a lui Carneades (cca 219–129 î.Hr.), a lui
Clito machos (cca 175–110 î.Hr.) şi cea a lui Philon din Larissa (cca 148–80
î.Hr.). Cele mai importante scrieri de filozofie sceptică păstrate sunt cele ale lui
Sextus Empiricus (secolul al II‐lea d.Hr.). Cercetătorii care au studiat sursele
de informare ale lui Augustin consideră că el a cunoscut ideile scepticismului
filozofic din operele lui Cicero, în special din lucrarea acestuia Academica, redactată
în anul 45 î.Hr.
69. Scepticismul absolut, cuprins în această formulă, se potriveşte gândirii lui
Arcesilaos, fondatorul „Noii Academii“. Alţi sceptici, precum Carneades sau
Clito ma chos, înclină spre un scepticism moderat: nici o opinie referitoare la
adevărul lucrurilor nu este adevărată, ci toate sunt mai mult sau mai puţin
probabile. Vezi şi nota anterioară.
70. Deşi destul de mulţi, maniheii îşi practicau credinţa în Imperiul Roman în mod
clandestin. Oficial, maniheismul a fost interzis în Africa printr‐un decret al lui
Diocleţian din anul 292. Sub acuzaţia de tulburare a ordinii publice, maniheismul
a fost din nou interzis la Roma, în anul 372, de împăraţii Valentinian şi Valens.
71. Fac. 24:3.
72. „Potrivit maniheilor, în vreme ce regiunea luminoasă se opune celei a întunericului,
fiind infinită în toate direcţiile, regiunea tenebrelor este limitată şi în
partea superioară prin prezenţa unui vid nelimitat“ (Orsa, p. 89, nota 8). O
altă reprezentare mitică, atribuită lui Manes însuşi, este rezumată de H.H.
Schaerer, în Die Religion in Geschichte und Gegenwart, vol. III, Tübingen, 1965,
astfel: „La începutul lucrurilor sfera luminii şi sfera întunericului se opuneau
una alteia, astfel încât sfera luminii tindea spre înălţimi, în timp ce sfera întunericului
ieşea din adân curi şi se înfigea în ea asemenea unui vârf de săgeată.“
73. Este în afară de orice îndoială faptul că sintagma catholica fides nu avea la Sf.
Augustin, ca de altfel încă multă vreme după aceea, semnificaţia ecleziologică