Sfantul-Augustin_Confesiuni

Cartea a V‐a 771
mai importantă din incinta sacră, locul propriu‐zis, de obicei un bloc de piatră,
pe care se săvârşea imolarea rituală a animalelor. Acest termen a fost menţinut
şi în latina creştină, unde, utilizat doar în forma de singular, desemnează incinta
sacră din interiorul bisericii. Cuvântul a fost moştenit în toate limbile romanice,
inclusiv în limba română: subst. altariu, în concurenţă cu forma oltariu (împrumutat
din slavonă, care, la rândul ei, l‐a împrumutat din latină), îl găsim atestat
în cele mai vechi traduceri româneşti biblice din secolul al XVI‐lea. În terminologia
bisericească românească întâlnim însă şi un reflex al tradiţiei greceşti,
căci scriitorii creştini greci au evitat să desemneze altarul creştin cu termenii
păgâni bomÒj sau sc£ra, prefe rând termenul din Septuaginta qusiast»rion
(< gr. qus…a, ‘jertfă’), căruia i‐au con ferit conotaţii exclusiv creştine; în special
începând cu secolul al XVII‐lea, în tex tele religioase româneşti, şi cu precădere
în cele biblice, se întrebuinţa curent termenul jertfelnic (sau jârtăvnic), împrumutat
din slavona ecleziastică, unde fusese creat prin calchierea gr. qusiast»rion.
Odată cu modernizarea şi occidentalizarea culturii ro mâ neşti, termenul
latin şi romanic altar tinde să elimine definitiv pe jertfelnic, inclu siv în zonele
cele mai conservatoare ale stilului bisericesc românesc actual.
58. Acest pasaj, alături de numeroase altele, pare să verifice afirmaţia lui F. van der
Meer, Augustin als Seelsorger, Köln, 1951, p. 404, conform căreia, în serviciul
divin din biserică, Augustin preţuia mai mult decât aspectele ritual‐sacramentale
„eternul dialog dintre Dumnezeu şi om“.
59. Cuvântul chirographum, întrebuinţat aici de Augustin, are semnificaţiile ‘scris
de mână; semnătură’ şi, prin extensie, ‘obligaţie sau angajament scris de mâna
cuiva’, fiind un împrumut din limba greacă; grecescul ceirÒgrafon este de altfel
modelul lexical după care a fost creat latinescul manuscriptum.
60. Cf. Ps. 118:1.
61. Ps. 116:16.
62. Pentru treptele ierarhice din secta maniheilor, vezi supra, nota 54 la Cartea a
III‐a. Doctrina lui Manes îi obliga pe aceşti „aleşi“ la o viaţă ascetică şi la o
disci plină foarte severă. Dar, după cum relatează Augustin însuşi în De moribus
Ecclesiae catholicae et de moribus Manichaeorum, lucrare elaborată şi ea în prima
tinereţe (cca 388–389), mulţi dintre ei se abăteau frecvent de la aceste obligaţii.
63. Cf. Ps. 41:5.
64. Cf. Fac. 17:1.
65. Aici, ca şi mai sus, IV, xv, 26, Augustin invocă doctrina maniheistă con form
căreia, în măsura în care sufletul omului este participant la esenţa lui Dumnezeu,
păcatele omului sunt păcate ale lui Dumnezeu. Acest raţionament blasfemator
este respins de Augustin în De duabus animabus, XII, 18.
66. Cf. Ps. 141:3–4.
67. Labriolle, nota 1, p. 108, semnalează aici un joc de cuvinte practicat de
Augustin în legătură cu intertextul biblic. Adjectivul latinesc electus (participiu