Sfantul-Augustin_Confesiuni

Cartea a IV‐a 761
45. Fac. 1:1.
46. Cf. Ps. 119:142.
47. Ps. 80:8.
48. Sufletul omenesc nu‐şi poate găsi liniştea în lucruri pământeşti, fie acestea şi
frumoase. Aceasta în virtutea principiului formulat de Augustin în celebrul
pream bul al Confesiunilor: inquietum est cor nostrum, donec requiescat in te –
„inima noastră este neliniştită până să se odihnească întru tine“.
49. În original: oriuntur et occidunt, literal „răsar şi apun“; verbele orior şi occido
desemnează în latina clasică, cu precădere, cele două momente liminare ale
traiectu lui solar, răsăritul şi asfinţitul. Prin urmare, întreaga frază referitoare la
caracterul tre cător al creaturii se înscrie într‐un orizont metaforic.
50. În original: Ecce sic peragitur et sermo noster per signa sonantia. Non enim erit totus
sermo, si unum verbum non decedat, cum sonuerit partes suas, ut succedat aliud. Într‐o
interpretare strict formală a acestui pasaj, putem spune că Augustin formu lează
aici, într‐un mod intuitiv, disocierea saussureană referitoare la caracterul liniar al
semnificantului semnului lingvistic. Datorită caracterului său material‐sonor (signa
sonantia), cuvintele nu pot alcătui un enunţ (sermo) decât prin succesiunea în timp
a fiecărei unităţi sonore, silabă sau sunet (partes). Dar contextul general al discursului
augustinian în care ele sunt inserate conferă acestor distincţii semiologice
o semnificaţie filozofică mai profundă. Este vorba mai întâi de faptul că discursul
sau vorbirea omenească în genere (sermo) este inclusă în rândul lucrurilor frumoase
(pulchra), care sunt determinate de un impuls interior către perfecţiune (peragitur
… sermo). Remarcăm aici un accent finalist în definirea limbajului uman. Pe de
altă parte însă, ca şi celelalte lucruri frumoase care atrag spiritul uman, nici împlinirea
în discurs a semnelor verbale nu trebuie să înrobească sufletul (anima), subjugându‐l
simţurilor (sensus carnis), căci acestea sunt limitate prin natura lor şi nu
pot opri lucrurile din parcursul pieritor trasat de Verbul divin care le‐a creat (verbum
tuum … per quod creantur). Pentru alte aspecte ale „semiologiei“ augustiniene
vezi şi supra, notele 27, 29, 41 şi 62 la Cartea I.
51. Secvenţa absurdescere in aure cordis tumultu vanitatis meae contine o moda litate
metaforică proprie stilului lui Augustin, adesea greu de perceput în chiar termenii
ei de către sensibilitatea modernă. Mai jos, în V, i, 1, de exemplu, transpunerea
fidelă a unei asemenea metafore este practic imposibilă: Accipe
sacrificium confessio num mearum de manu linguae meae („Primeşte, Doamne,
jertfa mărturisirilor mele, aşa cum ţi‐o înfăţişează limba mea“). Formula literală
„Primeşte jertfa mărturisirilor mele din mâna limbii mele“, cu trimitere la ritualul
sacrificial veterotestamentar, îi poate părea stranie şi nepotrivită unui
cititor modern. Un alt complex metaforic similar întâlnim la sfârşitul paragrafului
8 din Cartea a VI‐a, cap. al v‐lea.
52. Cf. Ps. 102:13.