Sfantul-Augustin_Confesiuni

756 note
51. Bernhart, p. 859, se întreabă dacă fraza nu conţine cumva o aluzie la un
reproş maniheist cu privire la imoralitatea Vechiului Testament, în speţă la
definirea lui Iosif, devenit omul de încredere al faraonului, drept un speculant
de cereale.
52. În original: pactum... aliquorum hominum societatis. Cf. supra, nota 41.
53. avem aici o trimitere directă la patriarhii şi profeţii Vechiului Testament, invocaţi
într‐un context asemănător la începutul cap. al VII‐lea. Ei sunt „slujitorii“ (servientes)
ale căror fapte pot fi calificate din punct de vedere moral, pe de o parte,
ca o adecvare la cutumele circumstanţiale ale locului şi momentului istoric şi, pe
de altă parte, ca o prefigurare a unei moralităţi viitoare superioare, cea creştină.
54. Secta maniheistă avea o organizare eclezială destul de elaborată: membrii ei se
împărţeau mai întâi în „auditori “ (auditores) şi în „aleşi“ (electi). Aceştia din
urmă aveau în frunte un princeps, apoi doisprezece magistri şi şaptezeci şi doi
de episcopi, numiţi de magiştri. Urmau apoi preoţii obişnuiţi, numiţi de episcopi,
şi, pe treapta ultimă, ministranţii sau diaconii.
55. După cum aminteşte Augustin însuşi în De civitate Dei, I, 29, maniheii credeau
că şi plantele sunt „creaturi vii“, participante la substanţa divină. În consecinţă,
consumarea fructelor era socotită un păcat capital; de aceea, aşa‐numiţii „aleşi“
din secta maniheilor se abţineau de la lucrarea pământului sau de la culesul
fructelor. Ei susţineau că, prin viaţa lor curată, au căpătat facultatea de a elibera,
cu ajutorul rugăciunilor, particulele divine înghiţite odată cu fructele ingurgitate
de ei, dar culese de „auditori“. În acest pasaj al Confesiunilor, ca şi mai jos,
în IV, i, 1, tonul lui Augustin este sarcastic şi autoironic.
56. Cf. Ps. 144:7.
57. refuzul Monicăi de a‐l primi sub acelaşi acoperiş pe fiul său în timpul primei părţi
a perioadei sale maniheiste pare să‐l fi impresionat profund pe Augustin. Din
Contra Academicos, II, ii, 3, aflăm că, la Thagaste, Augustin a locuit un răstimp în
casa unui prieten, Romanianus, până când Monica s‐a hotărât să‐l reprimească
acasă. Numele acestui Romanianus apare în Confesiuni doar în VI, xiv, 24.
58. În expresia regula lignea Labriolle sesizează „metafora originară“ care a servit
de model pentru numeroase expresii ecleziastice, precum regula fidei, regula
pietatis, regula veritatis, regula disciplinae etc. Să reţinem totuşi că lat. regula,
cuvânt al cărui sens principal era cel de „riglă; scândurică dreaptă“, căpătase
sensul de „regulă, normă“ încă din perioada clasică. Dicţionarele atestă acest
sens la Cicero, Quintilianus şi alţii.
59. În textul original, Augustin întrebuinţează cu fineţe valorile semantice, greu de
transpus în româneşte altfel decât perifrastic, ale perechii lexicale discere, „a
învăţa tu însuţi; a căuta să afli“/docere, „a instrui pe altul, a‐i comunica anumite
cunoştinţe“.
60. Cf. Ps. 10:17.
61. Ps. 69:3.
62. Ps. 88:3.