Sfantul-Augustin_Confesiuni

754 note
intenţionat înseamnă că failibilitatea omenească ocupă un loc determi nat în
planurile preştiinţei divine. Cauza directă a incontinenţei omului în faţa păcatului
este acea „poftă a cărnii“ (carnalis concupiscentia), moştenită odată cu păcatul
adamic originar. Dar, adaugă Sf. Augustin în De libero arbitrio, III, xx, 55,
Dumnezeu îi ajută necontenit pe urmaşii lui Adam, oferindu‐i fiecăruia şansa
de a reveni la Creatorul său şi de a triumfa asupra pedepsei primite ca urmare a
păcatului originar.
34. Fac. 1:27.
35. Cf. 1 Cor. 4:3.
36. După Bernhart, p. 858, epitetele varia şi mutabilis trimit la celebra formulă
a lui Vergilius, Aeneis, IV, 569–570: Varium et mutabile semper femina –
„Femeia este ceva mereu nestatornic şi schimbător“. La rândul ei, formularea
vergiliană este un ecou din Euripide, Ifigenia în Taurida, 1298.
37. Pentru concepţia Sfântului Augustin asupra duratei, vezi mai jos celebrul pasaj
din Confesiuni, XI, xiv, 17 şi urm., care conţine o meditaţie asupra timpului.
38. În original: sicut Deus revelaret.
39. Mat. 22:37–39, Marc. 12:30–31.
40. În original: ipsa societas quae cum Deo nobis esse debet. Lat. societas se mai poate
traduce prin „întovărăşire, asociere“.
41. În original: pactum inter se civitatis aut gentis consuetudine vel lege firmatum.
Recunoaştem aici o formulare a unuia dintre principiile fundamentale ale filozofiei
romane a dreptului, care va fi preluat şi de teoria juridică modernă: principiul
caracterului contractual al legilor omeneşti. Mai mult decât atât, Sf. Augustin
subliniază şi caracterul organic, sistemic am spune astăzi, al unei legislaţii.
42. În original: generale quippe pactum est societatis humanae oboedire regibus suis.
Principiu al dreptului roman.
43. În acest pasaj în care discută pe larg fundamentele moralei şi ale justiţiei, Sf.
Augustin face o deosebire terminologică foarte netă între conceptul de „faptă
reprobabilă şi imorală“, desemnat prin lat. flagitium (tradus prin ticăloşie), pe de
o parte, şi conceptul de „crimă“, semnificat prin lat. facinus (echivalat în prezenta
traducere prin nelegiuire). Această opţiune terminologică nu pare întâmplătoare,
căci prin cei doi termeni Sf. Augustin defineşte în De doctrina Christiana, III, x,
16, cele două tipuri principale de păcate: Quod agit indomita cupiditas ad corrumpendum
animum et corpus suum, flagitium vocatur; quod autem agit ut alteri
noceat, facinus dicitur. Et haec sunt duo genera omnium peccatorum, sed flagitia
priora sunt – „Ceea ce făptuieşte o poftă nedomolită spre coruperea propriului
suflet şi a propriului corp se numeşte ticăloşie [flagitium]; ceea ce însă făptuieşte
cineva în scopul de a face un rău altuia se cheamă nelegiuire [facinus]. Acestea
sunt cele două feluri ale tuturor păcatelor; ticăloşiile însă sunt mai grave“.
Considerând mai grave păcatele imoralităţii proprii decât nedreptăţile săvârşite
faţă de aproapele, Sf. Augustin are în vedere – aşa cum ne lasă să înţelegem limpede