Sfantul-Augustin_Confesiuni

752 note
Interpretarea creştină a acestui concept se întemeiază pe două versete din Evanghelia
lui Ioan: „Iar eu îl voi ruga pe Tatăl şi vă va da alt Mângâietor, ca să fie
pururea cu voi“ (14:16) şi „Dar Mângâietorul, Duhul cel Sfânt, pe care‐l va trimite
Tatăl întru numele meu, acela vă va învăţa pe voi toate şi vă va aduce aminte
despre toate cele ce v‐am spus“ (14:26), unde conceptul par£klhton apare ca un
atribut al Sfântului Duh, în măsura în care acesta este destinat să ia locul lui Isus
Hristos, alături de Apostoli, după urcarea la cer a Mântuitorului. În calitate de
consolator, mângâietor sau sprijin (engl. Comforter, fr. Consolateur, germ. Troster,
Schwalter, Fiirsprecher sau Beistand), Duhul Sfânt îi îndeamnă pe ucenicii lui
Hristos spre cunoaşterea mai adâncă a adevărului evanghelic, insuflându‐le deopotrivă
puterea de a îndura vicisitudinile misiunii lor apostolice. În tradiţia traducerilor
biblice româneşti, începând cu Tetraevanghelul lui Coresi (1560), Noul
Testament de la Bălgrad (1648) şi Biblia de la Bucureşti (1688), până la versiunile
lui Samuil Micu (1795), Andrei Şaguna (1856), D. Cornilescu, Vasile Radu–Gala
Galaction şi până la cele actuale, termenul românesc încetăţenit este Mângâietor;
o excepţie întâlnim în Noul Testament catolic, publicat de dr. Emil Pascal la
Paris, în 1992, unde lat. paracletus este echivalat prin „Apărătorul“.
Revenind la Manes, acesta a fost jupuit de viu în anul 275 d.Hr. din porunca
regelui persan Bahram I. Se pare însă că tentaţia de a se prezenta pe sine drept
„mijlocitorul“ sau „mângâietorul“ (par£klhtoj) promis de Isus Hristos i‐a încercat
pe mulţi de‐a lungul istoriei creştinismului, începând cu frigianul
Montanus (preot al zeiţei Cybele, convertit la creştinism, care a trăit cu un secol
înainte de Manes) şi cu Manes însuşi şi sfârşind cu alţi mulţi vizionari, mai mult
sau mai puţin sinceri, din epoca modernă.
23. Iac. 1:17.
24. În original, phantasmata splendida, probabil o trimitere la un element doctrinar
central în concepţia maniheilor, care vedeau fiinţa umană ca pe un loc al înfruntării
permanente dintre forţele luminii şi cele ale întunericului.
25. Soarele şi luna, amintite mai sus.
26. Căzut în plasa himerelor maniheiste, tânărul Augustin devenise incapabil să
aprecieze valorile erudiţiei clasice, pe care le împărtăşea totuşi altora, în calitatea
sa de magistru de retorică.
27. Trimitere rezumativă la doctrina maniheistă referitoare la lupta dintre forţele
luminii şi cele ale întunericului. Accepţia maniheistă a celor zece stihii este
detaliată de Augustin în capitolul al XLVI‐lea din De haeresibus.
28. Latinescul pulmentum desemna, după cum ne arată dicţionarele, un fel de
mâncare foarte consistent, preparat din bucăţi mici de carne. Unii exegeţi cred
că Augustin face aici o aluzie metaforică la conţinutul culturii clasice, de pe
urma căreia îşi câştiga el însuşi existenţa, ca magistru de retorică. Sunt de părere
însă că Augustin s‐a gândit mai degrabă la mituri şi la poezie, ca la un fel de