Sfantul-Augustin_Confesiuni

Cartea a IiI‐a 751
folosim de ele şi ne folosim de ele spre a instrui pe cineva“ – ipse usus verborum iam
sit anteponendus verbis, verba enim sunt ut his utamur; utimur enim his ad docendum.
Această convingere finalistă cu privire la actul vorbirii – în treacăt fie spus, foarte
modernă – o afirmă Augustin, în acelaşi context, încă şi mai tranşant atunci când
spune că învăţătura pe care o formulăm, o transmitem sau o primim prin cuvinte
este mult mai importantă decât semnele ca atare (multa melior doctrina quam verba).
De altfel, acest punct de vedere este una din premisele care i‐au permis să pună bazele
unei noi hermeneutici şi unei noi didactici, care vor domina educaţia occidentală
mai bine de un mileniu. În această ordine de idei, formalismul în sine este calificat
în De doctrina Christiana ca un mod al servituţii carnale (servitudo carnalis), în opoziţie
cu libertatea autentică, cea spirituală (spiritualis libertas), pe care o conferă utilizarea
semnelor nu ca scop în sine, ci ca mijloc spre ceva. Consider nu lipsită de
interes citarea in extenso a acestui pasaj: Sub signa enim servit qui operatur aut veneratur
aliquam rem significantem, nesciens quid significet; qui vero aut operatur, aut
veneratur utile signum divinitus institutum, cuius vim significationemque intelligit, non
hoc veneratur quod videtur et transit, sed illud potius quo talia cuncta referenda sunt –
„Este sclav al semnului acela care utilizează sau preţuieşte un obiect semnificant fără
să ştie ce ar semnifica; cine însă utilizează sau preţuieşte un semn util, instituit în
mod divin şi căruia îi cunoaşte forţa şi semnificaţia, acela preţuieşte nu ceea ce este
apa rent şi trecător, ci mai degrabă acea [esenţă] la care toate aceste [aparenţe] trebuie
să se refere“ (De doctrina Christiana, II, ix, 13). Pentru un comentariu mai amplu
asupra acestei problematici, vezi pp. 17–20 din Introducerea la De dialectica, ed. cit.
18. Prefixul re‐ al verbului revolvere ne îndreptăţeşte să recunoaştem aici o trimitere
la conceptul de preexistenţă a sufletului, despre care vezi, mai pe larg, supra, I,
vi, 7, şi nota 24.
19. Iov, 12:13.
20. Col. 2:8–9.
21. Ps. 25:7.
22. În original: in quorum ore laquei diaboli et viscum confectum commixtione syllabam
nominis tui et Domini Iesu Christi et paracleti consolatoris nostri spiritus sancti. În
cele ce urmează, Augustin încearcă să expună câteva aspecte din doctrina maniheistă,
căutând să înţeleagă cauzele care au determinat atracţia sa faţa de această
sectă. În vasta sa acţiune polemică împotriva diverselor secte din primele secole
creştine, Sf. Augustin a respins în câteva lucrări aparte această doctrină. În lucrarea
De haeresibus, XLVI, unde găsim o detaliată şi avizată descriere a maniheismului,
Augustin specifică faptul că adepţii acestei secte îl considerau pe Manes
(gr. Manica‹oj, lat. Manes) chiar „alinătorul“ (gr. par£klhton, lat. paracletus)
promis de Isus Hristos în Evanghelia lui Ioan, cap. XIV, v. 16 şi 26. Conceptul
desemnat de grecescul par£klhton, un derivat nominal al verbului paraklšw,
„a chema în ajutor“, merită câteva disocieri interpretative. În greaca precreştină,
cuvântul avea sensul curent de „apărător; avocat; mandatarul cuiva în faţa judecăţii“.