Sfantul-Augustin_Confesiuni

Cartea a IiI‐a 749
patru de ani ai vieţii sale au aparţinut în întregime îngerului. […] Când vorbeşte
despre «neruşinările şi corupţiile sale carnale», despre «infernalele voluptăţi ale
adolescenţei sale» şi povesteşte cum «se împotmolise în felurite şi tenebroase
iubiri» suntem obligaţi să credem că nu întunecă culorile. Dar nu este vorba
doar despre iubiri normale. […] Acea «prietenie pângărită de pofte» se referă,
fără îndoială, la prietenii masculine.“
6. În original: officium caritatis. Acesta este sensul cel mai general şi mai curent al
termenului caritas.
7. Cf. 2 Cor. 2:6.
8. Cf. Deut. 32:17.
9. În expresia „fructele morţii“ (fructus mortis) recunoaştem un ecou din Rom. 7:5:
„Pe când eram sub stăpânirea cărnii, patimile păcatelor, care erau prin lege întărâtate,
lucrau în mădularele noastre, ca să‐i aducem roade morţii“ (Radu–Gal.).
Contextul alegoric al acestui loc neotestamentar, ca şi cel al discursului augustinian
propriu‐zis fac destul de limpede fapta la care se face aluzie: amorul desfrânat
practicat chiar în cadrul lăcaşului sfânt. De altfel, toate ticăloşiile şi
turpitudinile, pe care Augustin le mărturiseşte în acest capitol cu sinceritatea sa
cunoscută, sunt confirmate – după cum aflăm din Epistolae, XCIII, 51 – de către
un adversar, Vincentius, episcopul donatist al Cartennei, care îl cunoscuse pe
Augustin când acesta era student în retorică la Cartagina.
10. În original, o construcţie metonimică: fora litigiosa.
11. Aceşti eversores, „răsturnători“, par să fi constituit un grup de tineri lipsiţi de
scrupule şi puşi pe fapte care să contrarieze simţul comun.
12. În original, avem aici un joc de cuvinte în jurul verbului evertere, „a răsturna“,
figurat „a distruge, a nimici“: eversores vocarentur, eversi plane prius ipsi atque
perversi deridentibus eos.
13. În original: imbecilla tunc aetate. Câteva paragrafe mai jos aflăm că în acest
moment, important pentru destinul său, când conştiinţa începe să fie atrasă de
preocupări spirituale superioare, tânărul Augustin avea nouăsprezece ani. Se
petrece acum o adevărată iluminare spirituală, care îl va conduce ulterior, după
frecventarea valorilor filozofiei clasice, către semnificaţiile supreme ale învăţăturii
creştine. Pentru implicaţiile acestei iluminări, vezi pe larg Friedrich Uberwegs,
Grundriss der Geschichte der Philosophie, 13, II, Die patristische und scholastische
Philosophie, hrsg. von Bernhart Geyer, Basel/Stuttgart, 1956, p. 99, Pierre de
Labriolle, Histoire de la littérature latine chrétienne, Paris, 1920, p. 530, şi R.
Komer, Das Sein und der Mensch. Die existentielle Seinsentdeckung des jungen
Augustin, Freiburg/Munchen, 1959, pp. 68 şi urm.
14. Ca şi mai sus, în I, xiii, 20, unde vorbeşte despre „un nu ştiu care Eneas“ (Aeneas
nescio quis), utilizând aici sintagma quisdam Cicero, „un oarecare Cicero“,
Augustin doreşte să marcheze un soi de detaşare, dacă nu chiar o anume desconsideraţie
faţă de cultura clasică în ansamblu. Deşi această detaşare este în