Sfantul-Augustin_Confesiuni

748 note
fi vorba despre definirea lui Iosif, devenit omul de încredere al faraonului, drept
un speculant de cereale.
3. Deşi, ca peste tot în desfăşurarea mărturisirilor sale, Sf. Augustin se arată preocupat
cu precădere de tribulaţiile sufleteşti în devenirea propriei personalităţi
şi este prea puţin atent la exactitatea detaliului documentar, fineţea analizei
psihologice a relaţiei dintre spectator şi scenă lasă să se întrevadă faptul că tânărul
Augustin participa în mod curent la spectacole teatrale. Exegeţii subliniază
de altfel că, în Cartagina secolului al IV‐lea, viaţa teatrală era deosebit de
dinamică în toate formele dramatice cunoscute de Antichitatea romană: tragedia,
comedia, atelanele, pantomima etc. Cf., în acest sens, A. Audellent, Cartage romaine,
Paris, 1901, p. 682. Cât priveşte fundamentul teoretic al analizei emoţiei
produse de spectacolul tragic, este destul de transparentă doctrina clasică a
„algofiliei“, a plăcerii expiatorii de a privi suferinţa altora pe scenă. Ca doctrinar
creştin, Sf. Augustin respinge algofilia, pe care o pune în balanţă cu sentimentul
carităţii creştine. Ca formă nocivă de manifestare publică, teatrul a fost
respins, de altfel, de majoritatea scriitorilor patristici. O justificare doctrinară
a acestei respingeri fusese formulată deja cu două secole înainte de Sf. Augustin
în scrierea De spectaculis a lui Tertullianus, care argumenta că şocul sufletesc
produs de acţiunile violente reproduse pe scenă este incompatibil cu năzuinţa
creştină spre Sfântul Duh, care, prin natura lui, este blând şi delicat.
4. Metafora cuprinsă în expresia vena amicitiae (sau amoris) este frecvent întrebuinţată
de Augustin. O descriere mai amplă a iubirii, în Enarrationes in Psalmos, 31:2–5:
„Iubirea nu poate sta locului. Ce anume acţionează în om drept ceva rău, dacă nu
iubirea? […] Crime, adultere, infamii, ucidere, toate felurile de desfrâu, oare nu
iubirea le produce? Curăţă‐ţi deci iubirea! Îndrumă apa care curge prin mocirlă către
grădină! Fă ca şuvoiul care curge prin lume să se îndrepte către Creatorul Lumii!“
5. Acest pasaj trebuie corelat cu pasajul de mai sus, II, ii, 2 şi urm., unde Augustin
descrie cu aversiune componenta carnală a iubirii, care impurifică prin libido
curăţenia sentimentului prieteniei (amicitia). Singura soluţie întrevăzută de autor
pentru limitarea dezastrului este căsătoria legală. Desfrâul tinereţii sale, condamnat
de Augustin în termeni atât de duri, le pune exegeţilor probleme de interpretare
delicate. La ce se referă oare acest aestus inmanes teatrarum libidinum ?
În mod tradiţional, se consideră că Augustin trimite la desfrâul „normal“, în
numeroasele lupanare din orice oraş roman. Sunt însă şi interpreţi care identifică
în context recunoaşterea implicită de către Augustin a unor experimente homosexuale
în zbuciumata sa tinereţe. În acest sens se pronunţă autorul uneia dintre
cele mai bune biografii, Giovanni Papini, Sant’Agostino, Firenze, 1930, pp. 44–46:
„Biografii săi caută să treacă cu vederea peste această furtună carnală şi au lăsat
până astăzi în umbră o formă de păcat mai respingătoare decât cele obişnuite şi
care rezultă totuşi limpede din relatarea sa. Dacă în el se aflau alături un satir şi
un înger, aceşti ani au fost mai ales ai satirului, în vreme ce ultimii patruzeci şi