Sfantul-Augustin_Confesiuni

740 note
a învăţăturii“ prestabilită (ordo doctrinae), ci prin memoria şi prin ingenium.
Mai întâi copilul îşi exte riorizează „simţirile inimii“ (sensa cordis) cu ajutorul
gemetelor şi al ţipetelor (gemi tibus et vocibus), iar mai târziu el începe să intuiască
(colligere) că pentru fiecare lucru există un semn (signum) pe care copilul
poate să‐l folosească şi să se exprime prin vorbire (ore). Cuvintele sunt deci
„semne ale unor dorinţe care trebuie enun ţate“ (voluntatum enuntiandarum signa).
Interesant este şi faptul că Sf. Augustin presupune, dincolo de vorbire (sermo),
şi existenţa unui limbaj natural nonverbal, comun tuturor popoarelor (verba
naturalia omnium gentium), întemeiat formal pe mimică (vultus), culoarea intonaţiei
(sonitus vocis) şi gesturi.
42. În sistemul educaţional din Roma imperială accentul cădea aproape exclusiv
pe dobândirea unei mai mari dexterităţi în relaţiile publice.
43. Descrierea actului educaţional ca un chin va fi reluată de Sf. Augustin în termeni
asemănători şi în alte scrieri. Vezi şi infra, nota 46.
44. Aici se pare că trebuie să recunoaştem momentul în care copilul Augustin l‐a
cunoscut, pentru prima dată, pe Dumnezeul creştinilor. Aceşti homines rogantes
te tre buie să fie membrii comunităţii creştine căreia îi aparţinea şi mama sa,
pioasa Monica.
45. Cf. Ps. 94:22.
46. Sunt şi alte locuri din opera sa în care Sf. Augustin respinge rigorile şi intoleranţa
didacticii tradiţionale. În De civitate Dei, XXI, xiv, de exemplu, el se
întreba dacă, invitat să‐şi reitereze viaţa de şcolar, ar fi cineva care să nu aleagă
mai degrabă să moară decât să se întoarcă la şcoală: Quis autem non exhorreat
et mori eligat, si ei proponatur, aut mors perpetienda, aut rursus infantia?
47. Memoria şi ingenium sunt datele primordiale nu doar ale oricărei învăţături, ci
şi ale demersurilor intelectuale superioare.
48. În De civitate Dei, XI, xvii, Augustin afirmă din nou că Dumnezeu este creatorul
naturilor bune, pe când pentru naturile rele el este doar un „orânduitor“
(ordi nator).
49. Această pasiune pentru joc (amor ludendi) şi atracţia pentru spectacole şi pentru
născocirile deşarte (vanae fabellae) sunt privite de Sf. Augustin ca păcate
care corup inocenţa copilului.
50. Însemnarea la naştere cu simbolul crucii reprezenta cel dintâi act liturgic de
participare a catehumenului la corpul mistic al lui Hristos. În vremea lui
Augustin, acest gest nu reprezenta botezul propriu‐zis, care avea loc la vârsta
maturităţii, după o perioadă de pregătire intensă. Abia în acest moment, catehumenul
primea dreptul de a participa la jertfa euharistică.
După cum se ştie şi se va vedea chiar în textul Confesiunilor, Monica a sperat
tot timpul să‐şi scoată fiul din spaţiul cultural şi sufletesc al păgânismului latin,
în care acesta se născuse şi fusese educat, şi să‐l convertească la creştinism.