Sfantul-Augustin_Confesiuni

Cartea I 739
celor mari. În calitate de semne sunt pomenite aici gesturile (iactare membra)
şi ţipetele (voces). Aceste semne primare au, în concepţia Sfântului Augustin,
caracteristici interesante: ele sunt asemănătoare actelor de voinţă (similia voluntatibus),
dar nu sunt congruente cu adevărul (non veri similia).
28. Cf. Mat. 11:25.
29. Spre sfârşitul copilăriei, copilul caută semne (signa quaerere) prin care să facă
cunoscut celorlalţi ceea ce simte (sensa).
30. Cf. 3:6.
31. Cf. Ps. 102:28.
32. Cf. infra, XI, xv, 20.
33. Cf. Ps. 102:28.
34. Cf. Sir. 39:17.
35. Doar în aparenţă avem aici un joc de cuvinte gratuit. În realitate, este vorba despre
o ilustrare a principiului preeminenţei credinţei faţă de înţelegere (credo ut intelligam),
raportată la problema raportului dintre Dumnezeu şi eternitatea Creaţiei.
Sensul este următorul: chiar dacă nu înţelege prin raţiune acest mister al eternităţii
Creaţiei, omul îl găseşte pe Dumnezeu dacă este convins, prin credinţă, de
Adevăr. Dimpotrivă, acela care are o reprezentare raţională nedemnă de măreţia
lui Dumne zeu (eventual cea maniheistă), chiar dacă îşi satisface înţelegerea, nu l‐a
găsit, totuşi, pe Dumnezeu. Această temă a „înţelegerii neînţelegătoare“ cu referire
la Fiinţa lui Dumnezeu apare de timpuriu în scrierile Sf. Augustin. În dialogul de
tinereţe De ordine, II, 16, 44, se afirmă că Dumnezeu este cunoscut mai bine atunci
când nu‐l cunoaştem: Scitur melius nesciendo. În altă parte (Epistulae, CXXX, xiv,
27), Sf. Augustin se referă la o „anumită neştiinţă savantă“ (quaedam docta ignorantia),
adică la o acumulare de cunoştinţe inutile, care ne împiedică să cunoaştem
adevărata esenţă a lui Dumnezeu. Cf. şi supra, nota 7.
36. Trimitere la natura perversă a fiinţei umane, afectată de păcatul originar. Plânsul
neînfrânat al copilului, şantajul instinctiv la care îi supune pe cei mari sunt
indicii ale înclinaţiilor spre răul adânc înrădăcinat chiar şi în spiritul copilului
foarte mic (infans). Gelozia copilului, capriciile sale de tot felul vădesc forţa
răului, în pofida slăbiciunii trupeşti a acestuia. Aceste forme ale păcatului originar
sunt discu tate pe larg de Augustin în De peccatorum meritis ac demissione,
I, xxxv, 66 şi urm.
37. Cf. Iov 14:4–5.
38. Vezi supra, nota 36.
39. Cf. Ps. 92:2.
40. Cf. Ps. 51:7.
41. Prin această observaţie fină, Sf. Augustin disociază două etape în primii ani din
viaţa unui om (şi limba latină are mijloace să le numească), respectiv: infantia,
când copilul este lipsit de vorbire (infans), şi pueritia, când devine înzestrat cu
vorbire (loquens). Trecerea de la o vârstă la alta nu se face printr‐o „rânduială