Sfantul-Augustin_Confesiuni

capitolul al xi‐lea
Misterul Sfintei Treimi este insondabil
şi incomunicabil
confesiuni – XIII 677
12
Cine poate înţelege atotputernica Treime? Toţi vorbim despre ea, deşi nu
cu adevărat despre ea vorbim. Căci rar e sufletul care ştie ce vorbeşte atunci
când vorbeşte despre Treime. Oamenii se înfruntă, polemizează, dar nimeni
nu poate contempla această viziune decât în linişte lăuntrică.
Aş dori ca oamenii să se gândească la trei lucruri, toate aflându‐se în ei
înşişi. Aceste trei lucruri sunt de departe altceva decât Sfânta Treime, dar
le recomand ca exerciţiu de gândire prin care ei să se pună la încercare şi
să‐şi dea seama cât de mare este diferenţa între oameni şi Treime 60 .
Aceste trei lucruri sunt fiinţa, cunoaşterea şi voinţa. Căci pot spune că
fiinţez, cunosc şi voiesc; sunt o fiinţă care cunoaşte şi voieşte; ştiu că fiinţez
şi că voiesc; voiesc să fiinţez şi să cunosc.
În aceste trei fenomene – fiinţa, cunoaşterea şi voinţa – există o viaţă
inseparabilă, adică o singură viaţă, o singură gândire şi o singură esenţă;
deşi cele trei fenomene sunt distincte unul faţă de altul, această distincţie
nu le poate totuşi separa; cine este în stare să înţeleagă va înţelege acest
lucru. Fiecare se află faţă în faţă cu sine însuşi; să privească atent în sine,
să observe şi să‐mi spună ce a văzut.
Dar, chiar şi dacă ar găsi în aceste trei fenomene ceva comun şi mi‐ar
putea spune ce a găsit, nimeni nu trebuie să creadă că a descoperit deja
acel ceva care se află deasupra tuturor, care fiinţează fără să se schimbe,
care cunoaşte fără să se schimbe şi care voieşte fără să se schimbe. Este
oare Dumnezeu Treimea deoarece aceste trei elemente – fiinţarea imuabilă,
cunoaşterea imuabilă şi voinţa imuabilă – co‐există în el? Cumva
aceste trei fenomene se află împreună în fiecare din Persoanele Treimii,
aşa încât fiecare dintre acestea să fie întreită? Sau poate amândouă aceste
ipoteze sunt adevărate într‐un chip minunat, în chipul în care simplu şi
multiplu sunt totuna, Treimea fiind în sine şi pentru sine un sfârşit fără
limite, aşa încât ea fiinţează, se cunoaşte pe sine şi îşi este suficientă sieşi
ca Fiinţă supremă 61 , în inepuizabila măreţie a Unităţii sale? Cine ar putea
gândi cu uşurinţă acest mister? Cine l‐ar putea exprima în vreun fel prin
cuvinte? Cine ar avea îndrăzneala să‐l afirme în vreun fel oarecare?