Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – I 67
15
arătam delăsător la învăţătură, iar această asprime faţă de mine era lăudată
de cei mari. Cei mulţi care au trecut prin viaţă înaintea noastră ne-au
rânduit aceste căi pline de chinuri, pe care suntem siliţi să le parcurgem,
sporind pătimirea şi durerea fiilor lui Adam 43 .
Am întâlnit atunci, Doamne, nişte oameni care se rugau către tine, şi de la ei
am învăţat, atât cât eram eu în stare să pricep, că tu eşti ceva cuprinzător care,
chiar dacă nu se arată simţurilor noastre, poate să-şi plece urechea spre noi şi
să ne ocrotească 44 . Deşi eram doar un copil, am început să mă rog ţie, ajutorul
şi locul meu de scăpare 45 , şi în ruga mea către tine mi se dezlega limba; şi te
rugam, mic fiind, dar cu mare înflăcărare, să nu mai fiu bătut la şcoală! Şi,
fiindcă nu mă auzeai – ceea ce era spre binele meu –, cei mari, chiar şi părinţii
mei, care nu voiau, desigur, să păţesc ceva rău, râdeau de schingiuirea la care
eram supus, care pentru mine era cea mai mare şi mai grea năpastă 46 .
Există oare, Doamne, un suflet atât de măreţ, pe care să-l lege de tine o
puternică iubire, există oare cineva – căci tot acolo se poate ajunge şi din
prostie – care să te slăvească atât de înflăcărat şi de absent încât să privească
cu nepăsare căluţii, ghearele de tortură şi alte asemenea unelte de schingiuire
de care oamenii încearcă să scape înălţându-ţi rugăciuni cu mare înfricoşare,
din toate colţurile lumii? Oare poate cineva să preţuiască aceste
chinuri groaznice în felul în care părinţii mei râdeau de caznele cu care mă
zdrobeau dascălii mei? Căci nu mai puţin mă temeam eu de acestea şi nu
mai puţin te imploram să mă scapi de ele! Şi totuşi, păcătuiam, scriind,
citind sau gândindu-mă la învăţătură mult mai puţin decât mi se cerea.
Şi nu-mi lipseau, Doamne, memoria sau agerimea minţii 47 , cu care ai binevoit
să mă dăruieşti îndestulător pentru acea vârstă, dar îmi plăcea nespus
să mă joc. Ei însă mă pedepseau pentru un lucru care şi lor le făcea
plăcere. Numai că jocurile celor mari se numesc „treburi serioase“; îi pedepsesc
pe copii pentru jocurile lor, deşi sunt la fel de copii şi ei. Dar nimeni
nu are îndurare nici faţă de unii, nici faţă de ceilalţi. Un judecător
nepărtinitor ar fi îngăduit oare să fiu bătut fiindcă mă jucam cu mingea
ca orice copil şi joaca aceasta mă împiedica să mă deprind repede cu acele
învăţături prin care, devenind adult, aş fi ajuns la jocuri mult mai dezgustătoare?
Căci ce altceva decât un asemenea joc dezgustător făptuia dascălul
meu, care mă bătea când, dacă îl învingea vreun coleg de-al său cărturar
într-o neînsemnată controversă, era ros de furie şi de invidie mai mult
decât mine când eram întrecut în jocul cu mingea de vreun tovarăş de joacă?