Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – XII 619
21
22
bună seamă, despre o înţelepciune creată, adică despre această natură
intelectuală care este ea însăşi lumină în măsura în care contemplă Lumina
ta – cu toate că este creată, şi pe ea o numim tot înţelepciune. Dar există
o mare diferenţă între înţelepciunea care creează şi înţelepciunea care este
creată, la fel cum este o mare diferenţă între Lumina care iluminează şi
lumina care îşi primeşte strălucirea prin reflectare sau între Dreptatea care
produce un act de dreptate şi dreptatea care rezultă în urma acestui act
de dreptate. Şi noi înşine suntem numiţi „dreptatea ta“, căci un slujitor
al tău a spus: Pentru ca noi să fim dreptatea lui Dumnezeu într‐însul 68 .
Aşadar, există o înţelepciune creată, care a fost creată mai înainte de orice 69 ,
acea gândire dotată cu raţiune şi înţelegere a neprihănitei tale Cetăţi,
mama noastră, Cetatea din înălţimi, care este liberă şi veşnică în ceruri 70 .
Pot fi oare aceste ceruri altceva decât acele ceruri ale cerurilor care te
preaslăvesc, acel cer al cerului 71 care aparţine lui Dumnezeu? Desigur,
înainte de această înţelepciune nu există timp, deoarece ea precedă chiar
şi crearea timpului, fiind creată mai înainte de orice 72 ; totuşi, înainte de
ea a existat însăşi veşnicia Creatorului ei, de care a fost creată şi căruia îi
datorează originea, dar nu originea în timp, fiindcă timpul încă nu exista,
ci originea fiinţei sale de fiinţă creată.
Astfel, ea purcede din tine, Dumnezeul nostru, dar este ceva cu totul
diferit de tine, care eşti Fiinţa ca atare 73 . Totuşi, nu exista timp nici înainte
de crearea ei şi nici în ea, deoarece ea a fost astfel alcătuită, încât să
contemple veşnic faţa ta şi să nu se îndepărteze niciodată de ea. Din
această cauză, ea nu se supune nici unei schimbări şi nici unei prefaceri.
În ea se află totuşi o putinţă de a se schimba, care ar putea‐o cufunda în
întuneric şi în frig, dacă nu ar ţine‐o legată de tine această mare iubire
care o face să primească de la tine lumină şi căldură, asemenea unei veşnice
amieze.
O, locuinţă a Luminii şi a Frumuseţii, cât am iubit frumuseţea ta şi locuinţa
slavei 74 Domnului meu, a Făuritorului şi Stăpânului tău! Pentru tine
suspin pe parcursul rătăcirii mele prin această lume 75 , şi îi cer Aceluia care
te‐a creat să mă stăpânească şi pe mine înlăuntrul tău, căci şi eu sunt
creaţia lui. Am rătăcit ca o oaie pierdută 76 , dar nădăjduiesc să fiu adus din
nou la tine, pe umerii Păstorului meu, cel care te‐a făurit pe tine.
Ce mai spuneţi despre aceasta voi, adversari ai mei, cărora mă adresez?
Cu toate că nu sunteţi de acord cu mine, îl socotiţi totuşi şi voi pe Moise