Sfantul-Augustin_Confesiuni

capitolul al xxviii‐lea
Starea de aşteptare, atenţia şi memoria
sunt trei momente ale perceperii timpului
confesiuni – XI 589
37
38
Dar cum poate să se micşoreze şi să fie consumat viitorul, care încă nu
există? Cum poate să crească trecutul, care deja nu mai există, dacă nu prin
faptul că, în spirit, cel care efectuează aceste operaţii îndeplineşte trei funcţiuni?
Este vorba despre aşteptare, atenţie şi memorie. Astfel, obiectul aşteptării
devine obiect al atenţiei şi trece în cele din urmă în memorie. Cine
ar putea nega că viitorul este ceva care încă nu există? Şi totuşi, aşteptarea
viitorului există deja în spirit. Cine ar putea nega faptul că trecutul deja nu
mai există? Şi totuşi, amintirea trecutului există deja în spirit. În sfârşit, cine
ar putea nega faptul că timpul prezent este lipsit de durată, nefiind decât
un punct în trecere? Şi totuşi, atenţia durează şi prin ea se scurge către
nefiinţă ceea ce va fi. Deci nu timpul viitor este îndelungat, căci el nu există;
un viitor îndelungat înseamnă de fapt o lungă aşteptare a viitorului, îndelungat
nu este nici un timp trecut, fiindcă el nu mai există; un trecut îndelungat
înseamnă de fapt o amintire îndelungată a trecutului.
Să presupunem că vreau să cânt o melodie 101 pe care o cunosc; înainte de
a începe, starea mea de aşteptare era îndreptată spre cântec în întregimea
lui; îndată ce l‐am început, tot ceea ce am lăsat să aştepte în trecut se îndreaptă
spre memorie, iar energia acestei acţiuni se împarte între cele două
stări: pe de o parte, către memorie, cât priveşte partea din cântec pe care
deja am rostit‐o, şi pe de altă parte, către starea de aşteptare, cât priveşte
ceea ce urmează să rostesc; totuşi, mereu prezentă rămâne atenţia mea, prin
intermediul căreia ceea ce a fost viitor se scurge către ceea ce este trecut.
Pe măsură ce această mişcare se desfăşoară, memoria se îmbogăţeşte exact
cu ceea ce pierde starea de aşteptare, până în clipa când conţinutul stării
de aşteptare este epuizat în întregime; aceasta se întâmplă când întreaga
acţiune este încheiată şi întregul cântec a trecut în memorie. Ceea ce se
întâmplă cu cântecul meu în întregimea lui este valabil şi cu privire la fiecare
parte din el, la fiecare silabă; acelaşi lucru este valabil pentru o acţiune
mai amplă, din care cântecul meu nu a fost poate decât o mică parte; este
valabil de asemenea pentru întreaga viaţă a omului, din care fac parte toate
acţiunile lui; în sfârşit, este valabil pentru întreaga istorie 102 a neamului
omenesc 103 , din care face parte viaţa fiecărui om.