Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – XI 587
36
sunat, au trecut în zbor şi s‐au scurs; acum deja ele nu mai există; şi totuşi, le
măsor şi răspund, cu toată încrederea pe care o putem avea într‐un simţ al
auzului exersat, că una este scurtă, iar cealaltă este lungă; fireşte, în privinţa
duratei. Nu este cu putinţă să fac acest lucru decât în măsura în care s‐au
scurs şi sunt deja încheiate. Aşadar, nu măsor silabele ca atare, fiindcă ele deja
nu mai există, ci altceva, care rămâne întipărit în memoria mea.
În tine, spirit al meu, măsor eu timpul 100 . Nu mă contrazice: aşa este! Nu
mă contrazice cu şuvoiul dezordonat al impresiilor tale! În tine, repet,
măsor eu timpul. Măsor impresia pe care o lasă în tine lucrurile în trecerea
lor, impresie care rămâne şi după ce ele au trecut; pe ea o măsor, câtă
vreme este prezentă, şi nu lucrurile care se scurg în trecut după ce au
produs‐o. Această impresie o măsor când măsor timpul. Aşadar, ori aceste
impresii sunt timpul, ori ceea ce eu măsor nu este timpul.
Dar când măsurăm tăcerile şi spunem că o anumită perioadă de tăcere a
ţinut tot atâta timp cât a ţinut un anumit sunet nu ne încordăm oare
gândirea pentru a măsura sunetul ca şi cum el ar răsuna în continuare, ca
să putem afirma ceva despre intervalele de tăcere din interiorul duratei
respective? Chiar şi fără nici o mişcare a vocii sau a buzelor, recităm în
gând poeme, versuri şi discursuri, şi determinăm dimensiunile mişcării
lor, raporturile între diferitele durate, exact ca şi cum le‐am fi rostit cu
voce tare. Dacă cineva are intenţia să emită un sunet puţin mai lung şi
hotărăşte dinainte în gând cât de lung va fi, el calculează, fireşte, în linişte
durata sunetului şi, încredinţând memoriei această hotărâre, începe să
emită sunetul respectiv, care răsună doar până la punctul fixat dinainte;
încă şi mai clar explicat, sunetul a răsunat în trecut şi va răsuna în viitor;
căci partea deja împlinită a răsunat, fireşte, în trecut, iar partea care rămâne
va răsuna în viitor şi‐şi va găsi astfel împlinirea, în vreme ce încordarea
din prezent a spiritului împinge viitorul în trecut; acesta creşte pe
măsură ce viitorul se micşorează, până în clipa când, după consumarea
întregului viitor, totul nu este decât trecut.