Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – XI 571
capitolul al xxi‐lea
Despre dificultatea de a găsi o unitate‐etalon
pentru măsurarea timpului
27
Am afirmat deci puţin mai sus că măsurăm timpul în momentul când se
află în curgere. În acest fel ne este cu putinţă să spunem că un anumit
interval de timp este dublu faţă de cel pe care îl socotim simplu sau că
este egal cu acesta şi să indicăm orice alt interval de timp dintre cele pe
care suntem în stare să le măsurăm.
Aşadar, după cum spuneam, măsurăm timpul în momentul în care se află
în curgere; dacă m‐ar întreba cineva: „De unde ştii aceasta?“, aş răspunde:
„Ştiu fiindcă măsurăm timpul şi nu este cu putinţă să măsurăm ceea ce nu
există, iar trecutul şi viitorul nu există.“ Dar atunci cum măsurăm prezentul,
atâta vreme cât el nu are durată? Prezentul trebuie deci măsurat când
se află în curgere; el nu mai poate fi măsurat după ce a trecut, deoarece nu
va mai fi nimic de măsurat.
Dar, atunci când îl măsurăm, de unde vine timpul, pe unde trece şi încotro
se îndreaptă? De unde să vină, dacă nu din viitor? Pe unde să treacă,
dacă nu prin prezent? Încotro să se îndrepte, dacă nu spre trecut? Cu alte
cuvinte, ieşit din ceva ce nu există încă, trece prin ceva care este lipsit de
durată şi se îndreaptă spre ceva care deja nu mai există.
Dar ce altceva măsurăm, dacă nu timpul dintr‐un anumit interval? Când
vorbim despre durate simple, duble, triple, egale sau despre alte raporturi
asemănătoare, nu ne referim la altceva decât la nişte intervale de timp. Dar
de ce fel de interval ne folosim oare pentru a măsura timpul? Oare de viitorul
din care el se scurge? Ştim însă că nu se poate măsura ceea ce încă nu
există. Oare de prezentul prin care el se scurge? Dar ceva lipsit de întindere
ştim că nu se poate măsura! Atunci de trecutul spre care el se îndreaptă?
Dar nu poţi măsura ceea ce deja nu mai există.