Sfantul-Augustin_Confesiuni

capitolul al xxx‐lea
Despre diferitele plăceri ale trupului
confesiuni – X 495
41
42
Cu siguranţă că îmi porunceşti să mă înfrânez de la pofta trupului, de la
pofta ochilor şi de la ambiţia deşartă a lumii acesteia 109 . Ne‐ai poruncit să
ne ferim de împreunări nelegitime, dar chiar şi în privinţa căsătoriei, pe
care ne‐ai îngăduit‐o, ne‐ai arătat că există o cale mai bună. Şi fiindcă
mi‐ai făcut acest dar, am ales această cale chiar înainte de a deveni un
împărţitor al tainei tale 110 . Dar până şi acum în memoria mea, despre care
am vorbit atât de mult, sunt încă vii imaginile acestor pofte, pe care
obişnuinţa le‐a întipărit în ea. Când sunt treaz, ele îmi apar în faţă cu
puterile slăbite, în somn însă ele nu numai că îmi produc plăcere, dar
chiar un fel de consimţire la plăcere, ceva foarte asemănător cu faptul real.
Şi atât de puternică este nălucirea acestor imagini în sufletul şi în trupul
meu, încât nişte vedenii înşelătoare mă pot convinge în somn, ceea ce
lucrurile reale nu sunt în stare să facă dacă sunt treaz. Poate în acele momente,
Doamne, Dumnezeul meu, nu mai sunt eu însumi? Căci este
totuşi o atât de mare diferenţă între mine însumi şi mine însumi din clipa
în care mă cufund în somn, faţă de clipa când revin la starea de veghe!
Unde se află atunci raţiunea mea, care rezistă la asemenea sugestii când
sunt treaz, dar rămâne neclintită, chiar dacă este asaltată de lucrurile reale?
Se închide oare odată cu ochii? Amorţeşte odată cu simţurile corpului?
Cum se întâmplă totuşi că, adesea, rezistăm chiar şi în somn, amintindu‐ne
de hotărârile pe care le‐am luat, rămânem credincioşi şi neprihăniţi,
şi nu ne dăm în nici un fel încuviinţarea la nici una din astfel de ademeniri?
Şi totuşi, diferenţa dintre somn şi veghe este atât de mare, încât, chiar
şi atunci când se întâmplă ceva în somn, când ne trezim ne întoarcem la
o conştiinţă împăcată; prin chiar distanţa dintre cele două stări ne dăm
seama că nu noi am săvârşit ceea ce, într‐un anumit fel şi spre durerea
noastră, s‐a petrecut în noi 111 .
Nu este oare mâna ta destul de puternică, Dumnezeule Atotputernic, să
vindece toate suferinţele sufletului meu şi să stingă, cu Harul ei darnic,
chiar şi mişcările lascive din somnul meu? Vei spori în mine, Doamne,
din ce în ce mai mult, darurile tale, pentru ca sufletul meu, desprins din
cleiul poftei trupeşti, să mă urmeze în drumul către tine şi să nu se mai
răzvrătească împotriva lui însuşi; pentru ca nici măcar în somn nu doar