Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – X 465
de câte ori mă gândeam la astfel de lucruri. Aşadar, nu numai că îmi aduc
aminte că am înţeles în trecut aceste lucruri, dar mai încredinţez memoriei
şi faptul că, în momentul de faţă, înţeleg şi discern adevărul de falsitate,
pentru ca mai târziu să‐mi aduc aminte că le‐am înţeles astăzi. Astfel,
îmi amintesc faptul că mi‐am amintit, la fel cum, mai târziu, dacă îmi voi
aminti că am fost în stare în acest moment să‐mi reamintesc aceste fapte,
îmi voi reaminti doar datorită forţei memoriei mele 64 .
capitolul al xiv‐lea
Relaţia dintre memorie, spirit şi trăirile sufleteşti
21
Memoria mai păstrează de asemenea în sine şi trăirile sufleteşti 65 , dar nu
în acelaşi mod în care se găsesc ele în suflet în momentul în care acesta le
trăieşte, ci într‐un chip cu totul diferit, potrivit cu puterea proprie a
memoriei.
Căci îmi aduc aminte cum am fost vesel cândva, deşi nu mai sunt în acest
moment, îmi reamintesc de o tristeţe veche fără să fiu trist, îmi rechem
în amintire faptul că m‐am temut cândva, fără să mă tem în acest moment,
iar amintirea unei vechi dorinţe îmi revine în minte fără să o mai simt în
această clipă. Uneori însă, dimpotrivă, îmi amintesc cu bucurie de o
tristeţe trăită cândva sau cu tristeţe de vreo bucurie.
Acest fapt nu trebuie să ne mire atâta timp cât este vorba de impresii corporale,
căci una este sufletul şi altceva este corpul şi, de aceea, nu este nimic
ciudat în faptul că‐mi aduc aminte cu bucurie de o durere trecută a corpului
meu. În schimb, mintea şi amintirea sunt unul şi acelaşi lucru şi, de
aceea, când încredinţăm cuiva un lucru cerându‐i să‐l păstreze în amintire,
spunem: „Ai grijă, să păstrezi în minte acest lucru! Iar atunci când uităm
ceva, spunem: „Nu mai am în minte acest lucru“ sau „Mi‐a ieşit din minte“;
în acest caz, prin cuvântul „minte“ desemnăm memoria 66 .
Dacă lucrurile stau aşa, cum se face că, în clipa în care îmi amintesc cu
bucurie de o tristeţe trecută, mintea reţine bucuria, iar memoria, tristeţea?
Mintea îmi este bucuroasă, fiindcă în ea se păstrează bucuria; atunci, în
măsura în care în ea se păstrează tristeţea, de ce nu este şi memoria, la
rândul ei, tristă? Oare pentru că memoria nu este o parte a minţii? Cine
ar îndrăzni să afirme aşa ceva?