Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – X 455
14
15
imaginile culorilor, care nu sunt nici ele mai puţin prezente, nu se amestecă
şi nu mă împiedică deloc să mă ocup cu cealaltă parte a tezaurului
de imagini, cele strânse prin simţul auzului. Tot aşa se întâmplă şi atunci
când îmi reamintesc de imaginile pe care celelalte simţuri le‐au adunat şi
le‐au îngrămădit în memoria mea: deosebesc parfumul crinilor de cel al
violetelor fără să miros nici o floare; observ că îmi place mai mult mierea
decât mustul stat din fiert şi prefer lucrurile netede celor aspre, cu toate
că, pe moment, nu am nevoie să gust sau să ating ceva – pur şi simplu
doar reamintindu‐mi.
Aceste lucruri se petrec înlăuntrul meu, în uriaşul palat al memoriei mele.
Într‐adevăr, în acest palat se află la dispoziţia mea cerul, pământul şi
marea, împreună cu tot ce am putut reţine din ele cu simţurile, în afară
de impresiile pe care le‐am uitat. În memorie mă întâlnesc pe mine însumi
şi îmi amintesc de mine, despre faptele pe care le‐am săvârşit, despre
momentul, locul şi împrejurarea în care le‐am săvârşit, ca şi despre starea
sufletească în care mă găseam când le săvârşeam. În ea se păstrează toate
întâmplările de care îmi amintesc, fie trăite de mine, fie auzite de la alţii.
Din acelaşi izvor nesecat împrumut mereu unele după altele fel de fel de
imagini ale lucrurilor, fie unele ieşite din propria mea experienţă, fie altele
pe care le socot credibile întemeindu‐mă pe această experienţă personală;
le îmbin pe acestea cu cele trecute şi alcătuiesc din ele acţiuni, întâmplări
şi speranţe viitoare şi le contemplu mereu pe toate ca şi cum ar fi prezente
45 . În tainiţa 46 uriaşă a spiritului meu, plină de multe imagini ale
unor lucruri atât de mari, îmi spun mie însumi: „Voi face lucrul acesta
sau lucrul acela“ şi îndată unul din acestea îmi vine în minte. Mai spun
în sinea mea: „O, de s‐ar întâmpla lucrul acesta sau acela!“ ori „Să îndepărteze
Dumnezeu de la noi acest lucru sau pe acela!“ şi, în clipa în care
vorbesc, din aceeaşi vistierie a memoriei răsar în faţa mea imaginile tuturor
lucrurilor despre care vorbesc; dacă ar lipsi aceste imagini, n‐aş putea
spune nimic despre lucrurile respective.
Mare este, Dumnezeul meu, da, foarte mare este puterea memoriei, a
acestui lăcaş încăpător şi nemărginit. Cine ar putea pătrunde până în
străfundurile lui? Această putere aparţine spiritului meu şi ţine de firea
mea; totuşi, nici eu însumi nu pot înţelege în întregime ceea ce sunt.
Înseamnă aceasta oare că spiritul este prea strâmt pentru a se putea cuprinde
pe sine însuşi? Unde se duce atunci acea parte din sine pe care el