Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – IX 427
31
32
ei drag“ şi şi‐a adus aminte cu un simţământ de mare duioşie că nu a auzit
niciodată ieşind de pe buzele mele nici un cuvânt aspru sau jignitor la
adresa ei.
Şi totuşi, o, Dumnezeul meu, care ne‐ai creat pe amândoi, cum poate fi
comparată cinstirea pe care i‐am arătat‐o eu cu supunerea de roabă pe
care a avut‐o ea faţă de mine? Lipsită de marea mângâiere pe care o găsea
în ea, sufletul meu a rămas rănit, iar viaţa mea, până atunci una cu a ei,
se simţea sfâşiată.
După ce am potolit plânsul băiatului, Evodius a luat Psaltirea şi a început
să cânte un psalm. Noi, toţi cei din casă, îi răspundeam: Voi preamări,
Doamne, îndurarea şi judecata ta! 141 Auzind ce se întâmplă, mulţi dintre
fraţii noştri de credinţă şi multe femei evlavioase au venit alături de noi
şi, pe când aceia care aveau această datorie se îngrijeau, potrivit obiceiului,
de cele trebuincioase pentru înmormântare, eu m‐am retras într‐o altă
încăpere, unde buna‐cuviinţă îmi îngăduia să vorbesc, şi am discutat despre
lucruri potrivite pentru acest moment cu cei care socoteau că nu
trebuie să mă părăsească la nevoie. Îmi îmblânzeam prin balsamul adevărului
142 o adâncă suferinţă pe care tu o cunoşteai, Doamne, dar pe care
prietenii mei nu o bănuiau; mă ascultau cu luare‐aminte, dar socoteau că
nu au simţământul durerii. Dar eu, aproape de urechile tale, acolo unde
nici unul dintre ei nu putea să asculte, mă mustram aspru pentru slăbiciunea
inimii mele, încercam să‐mi strunesc şuvoiul durerii, izbuteam
pentru o clipă, dar el răbufnea apoi cu şi mai mare forţă, nu însă până
acolo încât să‐mi izbucnească lacrimile sau să mi se schimbe înfăţişarea;
eu ştiam totuşi cât chin înăbuşeam în inimă. Întrucât îmi era extrem de
neplăcut să simt în mine aceste slăbiciuni omeneşti, cu toate că nu le
putem ocoli, căci fac parte din ordinea firească a lucrurilor şi din condiţia
ce ne este sortită, durerea mea era sporită de această nouă durere 143 şi eram
astfel frământat de o tristeţe de două ori mai mare.
Când corpul mamei a fost dus la mormânt, m‐am dus şi m‐am întors fără
să‐mi curgă nici o lacrimă. Nici în timpul rugăciunilor pe care le revărsam
către tine în momentul când îţi era adusă în cinstea ei jertfa izbăvirii
noastre, pe când corpul neînsufleţit, după cum cerea obiceiul locului, era
aşezat înaintea mormântului, înainte de a fi coborât în groapă, nu, nici
chiar în momentul acestor rugăciuni nu am plâns; dar întreaga zi am fost
copleşit de durere în taina inimii mele şi, cu mintea descumpănită, te