Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – IX 425
limpede că nu mai dorea să moară neapărat în patrie. Am aflat de asemenea
mai târziu că, în timpul şederii noastre la Ostia, discutând într‐o zi,
în absenţa mea, cu câţiva prieteni, mama le‐a vorbit plină de bunăvoinţă
despre dispreţul faţă de viaţa aceasta şi despre binefacerile morţii; când ei
s‐au arătat uimiţi de o asemenea bărbăţie la o femeie – pe care tu i‐o
dăruiseşi, Doamne! – şi au întrebat‐o dacă nu se înfioară la gândul de a‐şi
lăsa corpul atât de departe de cetatea natală, ea le‐a răspuns: „Nimic nu
este departe pentru Dumnezeu şi nu am a mă teme că, la sfârşitul veacului,
el nu va recunoaşte locul din care să mă trezească la o nouă viaţă.“
Şi astfel, în a noua zi de boală, când ea avea vârsta de cincizeci şi şase de
ani, iar eu eram de treizeci şi trei de ani, sufletul ei credincios şi evlavios
a fost dezlegat de trup.
capitolul al xii‐lea
Durerea lui Augustin în faţa morţii mamei
29
30
I‐am închis ochii şi un val de imensă tristeţe mi‐a năpădit inima, gata să
se reverse în lacrimi; în acelaşi timp însă, printr‐un puternic efort de
voinţă, ochii mei au zăgăzuit şuvoiul de lacrimi până aproape să‐l sece, iar
această încordare mi‐a produs o mare suferinţă. În clipa când mama şi‐a
dat ultima suflare, băiatul meu Adeodatus a izbucnit în hohote de plâns,
dar, ţinut din scurt de ceilalţi, a tăcut şi el. În acelaşi chip, ceea ce era
copilăresc în mine stătea să izbucnească în plâns la auzul glasului său de
copil, dar un alt glas, glasul minţii, m‐a înfrânat şi am tăcut. Socoteam
că nu se cuvine să săvârşim înmormântarea mamei mele cu plânsete, lacrimi
şi gemete doar pentru că prin asemenea bocete sunt deplânse de
obicei soarta jalnică a celor care mor şi stingerea lor totală. Însă moartea
mamei nu avea nimic jalnic într‐însa şi nici nu era o moarte definitivă.
Pentru aceasta, mărturie stătea curăţenia vieţii ei, iar noi eram absolut
convinşi, din motive sigure şi din credinţă nefăţarnică 140 .
Atunci însă ce mă făcea oare să sufăr atâta înlăuntrul meu, dacă nu rana
proaspătă pricinuită de ruptura bruscă de cea de care mă lega o atât de
dulce şi de scumpă obişnuinţă de a ne vedea tot timpul? Îmi găseam împăcarea
la gândul mărturisirii pe care mi‐a făcut‐o în ultima parte a bolii
ei, când, mângâindu‐mă pentru măruntele mele servicii, m‐a numit „fiul