Sfantul-Augustin_Confesiuni

capitolul al xi‐lea
Monica îşi găseşte sfârşitul în seninătate.
Ultimele ei cuvinte
confesiuni – IX 423
27
28
Nu îmi mai amintesc destul de bine ce i‐am răspuns la aceste cuvinte ale
ei; fapt este că, peste vreo cinci zile, sau nu mult după aceea, ea a căzut
la pat cuprinsă de febră 135 . Într‐o zi, în timpul bolii, a avut un moment
de slăbiciune şi şi‐a pierdut pentru câteva clipe cunoştinţa. Am alergat
la ea, dar şi‐a recăpătat repede cunoştinţa şi, privind către mine şi fratele
meu 136 , care stăteam lângă ea, ne‐a spus ca şi cum ar fi căutat ceva: „Unde
am fost?“ Apoi, văzându‐ne încremeniţi de durere, a adăugat: „Să o îngropaţi
aici pe mama voastră!“ Eu tăceam, încercând să‐mi înfrânez
plânsul. Fratele meu însă a rostit câteva cuvinte, prin care îşi exprima
într‐un fel dorinţa ca ea să moară nu printre străini, ci mai degrabă în
patria ei, ceea ce ar fi fost mai puţin dureros. Auzindu‐l vorbind astfel,
pe chipul mamei a trecut o umbră de nelinişte şi, dojenindu‐l din priviri
pentru asemenea gânduri, s‐a întors către mine şi mi‐a spus: „Uite ce‐mi
spune!“ Vorbind apoi către amândoi, adăugă: „Îngropaţi‐mi corpul oriunde
ar fi şi să nu vă faceţi nici o grijă; atâta doar vă rog, să vă aduceţi
aminte de mine în faţa altarului Domnului, oriunde aţi fi.“ După ce şi‐a
rostit dorinţa prin aceste cuvinte aşa cum a putut, a tăcut; boala s‐a
agravat şi îi sporea suferinţele.
În acest timp, eu mă gândeam la darurile tale, Dumnezeule cel nevăzut 137 ,
pe care le semeni în inimile credincioşilor tăi, unde ele cresc şi dau roade
minunate. Mă bucuram la acest gând şi‐ţi aduceam mulţumiri, amintindu‐mi
ceea ce ştiam mai de mult, şi anume cu câtă grijă s‐a preocupat ea
întotdeauna de mormântul ei, pe care îl prevăzuse şi îl pregătise alături
de trupul bărbatului său. Fiindcă trăiseră în cea mai mare armonie, ea a
dorit – o, cât de puţin este în stare sufletul omenesc să înţeleagă lucrurile
dumnezeieşti! – să mai adauge încă ceva la fericirea trecută, iar oamenii
să‐şi aducă aminte că ei i‐a fost dat ca, după o călătorie peste mare, să‐şi
amestece rămăşiţele pământeşti cu cele ale soţului, sub aceeaşi ţărână.
Nu cunoşteam atunci momentul în care deplinătatea bunătăţii tale a
făcut ca această dorinţă deşartă 138 să‐i părăsească inima, dar mă minunam
şi mă bucuram să văd acest lucru. Totuşi, în timpul discuţiei noastre de
la fereastră, atunci când a spus: „Ce voi mai face de aici încolo?“ 139 , era