Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – IX 421
25
26
Discuţia noastră a continuat astfel: „Să ne imaginăm un om în care se
linişteşte tumultul trupului, se liniştesc toate închipuirile pe care el şi le
face despre pământ, despre ape şi despre aer, se liniştesc şi cerurile, se
linişteşte chiar şi sufletul lui şi se autodepăşeşte, nemaigândindu‐se la sine
însuşi; să ne imaginăm că se liniştesc la fel şi visele şi dezvăluirile imaginaţiei
sale, tace orice limbă, orice semn şi tot ceea ce se naşte pentru a
dispărea, da, să ne imaginăm o tăcere totală – deoarece, dacă ar fi cine să
le asculte, toate aceste lucruri spun: Nu noi înşine ne‐am creat, ci ne‐a creat
acela care dăinuie în veşnicie 129 ; să ne imaginăm că, după ce ne‐au spus
aceste cuvinte şi ne‐au înălţat auzul ca să‐l ascultăm pe Acela care le‐a
creat, aceste lucruri ar tăcea şi ar începe să vorbească el singur, dar nu prin
ele, ci prin sine însuşi, aşa încât noi să auzim Cuvântul lui nu printr‐o
limbă de carne, nici prin glasul unui înger, nici prin tunetul dintr‐un nor
şi nici prin taina unei parabole 130 , ci pe el însuşi, cel pe care îl iubim; să‐l
auzim pe el însuşi fără nici o mijlocire, aşa cum, pentru o clipă, mama şi
cu mine ne‐am desprins şi, printr‐o străfulgerare a minţii, am atins înţelepciunea
cea veşnică, dăinuind deasupra tuturor; să presupunem că
această stare se prelungeşte şi că toate celelalte viziuni ale unor lucruri
inferioare dispar, că această unică viziune 131 îl răpeşte, îl soarbe şi îl cufundă
pe cel care contemplă într‐un fel de bucurii lăuntrice, aşa încât
viaţa veşnică să semene cu această clipită de înţelegere fulgerătoare, după
care am suspinat. Oare nu s‐ar împlini atunci aceste cuvinte: Intră în
bucuria Domnului tău 132 ? Şi când se va întâmpla aceasta? Nu cumva în
ziua când toţi ne vom trezi, dar nu toţi vom fi schimbaţi? 133 “
Despre astfel de lucruri discutam, cu toate că nu întocmai în acest chip
şi cu aceste cuvinte. Totuşi, Doamne, tu ştii că în ziua când am discutat
aceste lucruri şi când lumea aceasta, cu toate plăcerile ei, şi‐a pierdut în
convorbirea noastră toată strălucirea, în aceeaşi zi deci, mama mi‐a spus:
„Fiule, cât mă priveşte pe mine, nimic nu îmi mai face plăcere în viaţa
aceasta. Ce voi face de aici încolo şi de ce aş mai rămâne în lumea aceasta
nu ştiu, de vreme ce nu mai am nici o speranţă în această viaţă. Un singur
motiv era pentru care doream să mai întârzii puţin în viaţa aceasta, şi
anume să te văd, înainte de a muri, creştin catolic 134 . Dumnezeul meu
mi‐a împlinit această dorinţă din plin, de vreme ce te văd gata să fii un
slujitor al lui până la a dispreţui fericirea pământească. Ce a mai rămas
pentru mine de făcut în această lume?“