Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – IX 419
24
cred, potrivit unor tainice planuri ale tale – să ne aflăm singuri amândoi,
ea şi cu mine, aplecaţi la o fereastră, de unde se vedea în grădina casei în
care locuiam atunci, la Ostia, pe râul Tibru; departe de gălăgia mulţimii,
ne odihneam după oboseala unei lungi călătorii, recăpătându‐ne puterile
pentru traversarea mării 117 . Stăteam deci de vorbă singuri, cu multă gingăşie,
şi, uitând de cele trecute, ne îndreptam către cele ce ne stăteau în
faţă 118 ; căutam să aflăm împreună, în prezenţa Adevărului care eşti tu
însuţi, cum ar putea fi viaţa veşnică a sfinţilor, pe care nici ochiul nu a
văzut‐o, nici urechea nu a auzit‐o, nici inima omului nu a înţeles‐o 119 .
Deschideam însă cu nesaţ gura inimii către revărsarea cerească a izvorului
tău, a izvorului vieţii, care se află la tine 120 , pentru a ne lăsa stropiţi de
picăturile lui pe măsura puterilor noastre şi a ajunge la o oarecare înţelegere
a unei taine atât de adânci 121 .
Discuţia noastră ne‐a condus la concluzia că nici o plăcere dată de simţurile
trupului, oricât de mare ar fi ea şi oricât de vie ar fi lumina corporală
în care s‐ar scălda, nu poate fi comparată şi nici măcar menţionată
faţă de bucuria vieţii veşnice a sfinţilor; înălţându‐ne apoi cu un simţământ
mai fierbinte către Fiinţa însăşi 122 , am străbătut treaptă cu treaptă 123
toate lucrurile corporale şi cerul însuşi, de unde soarele, luna şi stelele
răspândesc lumină asupra pământului. De aici am urcat înlăuntrul nostru,
gândind, admirând şi vorbind despre operele tale; am ajuns apoi în cugetele
noastre şi am trecut dincolo de ele, ca să atingem ţinutul belşugului
nesecat 124 , unde hrăneşti în veşnicie pe Israel cu hrana adevărului 125 ,
acolo unde viaţa înseamnă înţelepciunea prin care au fost create toate
lucrurile pe care le ştim, toate care au fost şi toate care vor fi, fără ca ea
însăşi să fi fost creată, căci ea fiinţează pur şi simplu, cum a fiinţat şi cum
va fiinţa întotdeauna. Aş spune mai degrabă că în ea nu se află fiinţare
trecută şi fiinţare viitoare, ci o singură Fiinţă, fiindcă ea este veşnică; căci
faptul de a fi fiinţat în trecut şi faptul de a fiinţa în viitor nu înseamnă
veşnicie. Şi, pe când vorbeam despre înţelepciune şi o sorbeam cu răsuflările
noastre, am atins‐o pentru o clipă într‐un avânt suprem al inimii 126 ;
am scos apoi un suspin şi, lăsând înlănţuită acolo pârga Duhului 127 , am
coborât din nou la zgomotul vorbirii noastre, în care cuvântul are un
început şi un sfârşit. Şi cât de diferit este acest cuvânt faţă de Cuvântul
tău, Doamne al nostru, care rămâne mereu acelaşi, în sine, fără să îmbătrânească
şi înnoind mereu toate lucrurile 128 .