Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – IX 417
22
cum sunt acelea pe care le vomită de obicei o vrăjmăşie dospită şi nemistuită
atunci când, în prezenţa unei prietene, se răspândesc prin acre confidenţe
duhorile aversiunii faţă de o duşmancă absentă, ea nu purta de la
una la alta altceva decât ceea ce ar fi putut ajuta să le împace 113 .
Această însuşire a ei mi s‐ar fi părut neînsemnată, dacă n‐aş fi cunoscut
prin propria mea experienţă tristă mulţimi nenumărate de oameni care,
printr‐un fel de respingătoare molimă a păcatului, foarte răspândită,
transmit unor duşmani îndârjiţi spusele duşmanilor lor la fel de îndârjiţi,
ba mai mult, mai adaugă şi de la ei chiar şi lucruri care nu au fost spuse;
de fapt, un om demn de acest nume ar trebui să socotească o josnicie să
aţâţe şi să sporească duşmăniile dintre oameni dacă nu este în stare să
ajute la stingerea lor prin cuvinte înţelepte.
Acest lucru îl făcea mama mea, învăţată de tine, Învăţătorul ei lăuntric,
în şcoala inimii 114 .
Până la urmă, ea l‐a câştigat pentru tine, în ultimele zile ale vieţii lui
pământeşti, şi pe bărbatul ei; şi îndată ce a devenit credincios, ea nu i s‐a
plâns deloc în legătură cu jignirile pe care le‐a îndurat din partea lui
înainte de a fi devenit creştin. Ea era astfel o roabă a robilor tăi. Oricare
dintre cei care au cunoscut‐o găseau în ea multe temeiuri ca să te laude,
să te cinstească şi să te iubească, fiindcă simţea prezenţa ta în inima ei,
mărturii fiind roadele unui trai atât de sfânt. Căci a fost soţia unui singur
bărbat, şi‐a plătit datoriile către părinţii săi, şi‐a gospodărit cu evlavie casa,
pentru ea depun mărturie faptele ei bune 115 . Şi‐a crescut fiii născându‐i din
nou 116 ori de câte ori îi vedea că se îndepărtează de tine. În sfârşit, Doamne,
fiindcă în dărnicia ta ne îngădui să vorbim ca nişte robi ai tăi, ea a avut
grijă de noi toţi după ce am primit Harul botezului tău şi trăiam laolaltă,
înainte ca ea să adoarmă întru tine; se îngrijea de noi ca şi cum ar fi fost
mamă tuturor şi ne slujea pe toţi ca şi cum fiecare i‐am fi fost părinte.
capitolul al x‐lea
Viziunea de la Ostia a Monicăi.
Ea îşi presimte sfârşitul
23
Apropiindu‐se ziua când trebuia să iasă din această viaţă, zi pe care tu o
cunoşteai, Doamne, deşi noi nu o ştiam, s‐a întâmplat ca – după cum