Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – IX 415
20
21
prin fapte şi nici chiar prin cuvinte. Dacă el se lăsase cumva în chip nechibzuit
cuprins de mânie, mama aştepta momentul potrivit şi, îndată ce
îl vedea potolit şi liniştit, îi explica înţelesul faptelor sale. Multe femei
căsătorite, ai căror bărbaţi erau mai blânzi decât soţul ei, purtau totuşi pe
chip urmele dezonorante ale rănilor primite de la soţii lor; când, în timpul
conversaţiilor prieteneşti, acestea se plângeau de purtarea bărbaţilor
lor, mama făcea vinovată limba lor şi, cu un aer de glumă, le dădea un
avertisment serios, spunându‐le că, din momentul în care au ascultat
citindu‐li‐se tăbliţele cu contractul matrimonial 111 , ar fi trebuit să socotească
acest act ca pe un document oficial prin care ele au devenit sclave;
amintindu‐şi deci de condiţia lor, ele nu ar fi trebuit să‐i înfrunte, orgolioase,
pe cei care le erau stăpâni. Femeile, care ştiau cât de sălbatic este
soţul pe care trebuia să‐l îndure mama mea, se mirau că nu auziseră niciodată
şi nici nu observaseră vreun semn oarecare cum că Patricius şi‐ar
fi lovit soţia sau că ar fi existat vreodată între ei o înfruntare casnică, fie
doar şi pentru o singură zi. Cerându‐i prieteneşte o lămurire, mama le
învăţa metoda ei, pe care am relatat‐o mai sus. Acele femei care o puneau
în practică îi mulţumeau mai apoi, după ce îi simţiseră ele însele eficacitatea;
cele care nu o luau în seamă erau mai departe umilite şi chinuite.
La început, soacra ei s‐a lăsat provocată împotriva sa de clevetirile unor
slujnice răutăcioase; după aceea însă, stăruind în supunere, în îngăduinţă
şi blândeţe, mama a cucerit‐o pe bătrâna soacră până într‐acolo încât,
până la urmă, aceasta s‐a plâns fiului ei de limbile bârfitoare ale slugilor
care au încercat să tulbure liniştea casnică între ea şi nora ei, şi i‐a cerut
să le pedepsească. Dorind să se supună mamei sale şi preocupat de buna
orânduială şi de armonia din sânul familiei, Patricius a pus să fie biciuite
vinovatele după voinţa mamei sale, care le‐a pârât şi care a promis o răsplată
asemănătoare tuturor celor care, sperând să‐i facă pe plac, vor mai
veni la ea să o vorbească de rău pe nora sa; după această întâmplare, nimeni
nu a mai îndrăznit aşa ceva, iar cele două femei au trăit alături într‐o
dulce înţelegere care merită să fie amintită aici.
Dar mai este încă o mare însuşire pe care, Dumnezeul meu, tu, îndurarea
mea 112 , ai dăruit‐o credincioasei tale slujitoare, în sânul căreia m‐ai creat:
ori de câte ori îi stătea în putinţă, ea era gata să restabilească pacea între
două suflete care se confruntau sau se certau, oricine ar fi fost ele. Dintre
multele reproşuri pe care le auzea aruncându‐şi‐le una alteia două femei,