Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – IX 411
18
În afară de orele în care luau o gustare foarte simplă la masa părinţilor, ea
nu le îngăduia fetelor nici măcar să bea apă, oricât de mare le‐ar fi fost
setea, de teamă să nu dobândească vreun obicei rău; le dădea acest sfat
sănătos: „Acum beţi doar apă, fiindcă nu aveţi îngăduinţa să beţi vin; când
veţi fi însă măritate şi veţi deveni stăpâne peste cămări şi pivniţe, apa nu
vă va mai fi pe plac, însă obiceiul de a bea vă va covârşi.“ Prin astfel de
poveţe şi prin autoritatea de a porunci pe care o avea, bătrâna ţinea în
frâu nesaţul firesc al acestei vârste fragede şi le obişnuia pe fete, cu ajutorul
setei lor, să ştie care este măsura cumpătării, astfel încât să nu mai
dorească ceva ce nu se cuvine.
Şi totuşi, după cum mi‐a povestit chiar roaba ta mie, fiul ei, în ea s‐a
strecurat pe nesimţite plăcerea de a bea vin. Căci, după cum se obişnuieşte,
socotind‐o o fată cuminte, părinţii o trimiteau uneori să scoată vin din
butoi; cufundând paharul prin deschizătura de deasupra butoiului, înainte
de a vărsa vinul curat în carafă, sorbea puţin cu vârful buzelor, dar nu
mai mult decât atât, fiindcă i se părea neplăcut la gust. Făcea aceasta nu
pentru că ar fi fost cuprinsă de patima beţiei, ci din pricina nestăpânitelor
zburdălnicii ale copilăriei, care se revarsă prin fel de fel de ghiduşii şi
pozne, şi care nu sunt ţinute în frâu la această vârstă decât prin autoritatea
celor mari.
Numai că, adăugând în fiecare zi câteva picături în plus la mica ei înghiţitură
– fiindcă cine dispreţuieşte ceea ce‐i puţin se prăbuşeşte repede 105 –, a
alunecat într‐o asemenea obişnuinţă, încât a ajuns să soarbă cu nesaţ cupe
întregi de vin.
Unde se afla în acele momente bătrâna cea înţeleaptă? Unde erau aprigile
ei oprelişti? S‐ar fi găsit oare vreun alt leac pentru această boală ascunsă dacă
puterea ta vindecătoare, Doamne, nu ar fi vegheat asupra noastră? Nefiind
de faţă nici tata, nici mama, nici cei care ne poartă de grijă, tu eşti întotdeauna
prezent, tu, care ne‐ai creat, care ne chemi la tine şi care, fie şi prin
oameni interpuşi 106 , faci să iasă ceva bun pentru mântuirea sufletelor.
Ce ai făcut tu atunci, Dumnezeul meu? Cum ai îngrijit‐o pe mama? Cum ai
însănătoşit‐o? Nu ai scos tu oare din sufletul unei alte persoane o ocară aspră
şi necruţătoare asemenea unui cuţit vindecător din vistieriile tale ascunse şi
nu ai tăiat cu ea, printr‐o singură lovitură, întreaga putreziciune 107 ?
Căci una dintre servitoare, care o însoţea de obicei pe mama la butoiul
cu vin, certându‐se într‐o zi cu mica ei stăpână, cum se întâmpla uneori