Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – IX 401
11
12
O, cât aş vrea să vadă şi ei acel lăuntric etern 65 pe care eu, fiindcă i‐am
simţit gustul, sufeream că nu puteam să li-l arăt şi lor! O, dacă mi‐ar fi
oferit inima lor, îndepărtată de tine şi prinsă în privirile lor revărsate spre
lucrurile din afară, şi mi‐ar fi spus: Cine ne va arăta binele? 66 Căci acolo,
da, acolo m‐am mâniat eu împotriva mea însumi, în lăuntrul meu cel
mai adânc 67 , acolo unde am fost cuprins de căinţă, unde am adus jertfă
ucigând în mine omul cel vechi 68 şi, cu nădejdea în tine, am început să
mă pregătesc pentru reînnoirea mea; acolo m‐ai făcut să simt pentru
prima dată dulceaţa ta şi ai adus bucurie în inima mea 69 . Strigam atunci
când citeam în afara mea ceea ce recunoşteam înlăuntrul meu şi nu mai
voiam să mă risipesc printre bunurile terestre, devorând timpul şi fiind
devorat de timp; căci găsisem în veşnica simplitate un alt grâu, un alt vin
şi un alt untdelemn 70 .
La versul următor, scoteam un strigăt din adâncul inimii: O, în pace! O,
în fiinţa însăşi! O, acele cuvinte... voi adormi şi‐mi voi găsi odihna! 71 Şi
cine va îndrăzni să mi se împotrivească atunci când se va împlini ceea ce
a fost scris: Moartea a fost înghiţită de biruinţă? 72 Tu eşti Fiinţa însăşi 73 ,
tu, care nu te schimbi, şi în tine se află liniştea care aduce uitarea tuturor
chinurilor; căci nimeni altcineva nu îţi stă alături şi nu trebuie să căutăm
să dobândim alte lucruri care nu sunt ceea ce tu eşti. Tu, Doamne, m‐ai
întărit, făcându‐mă unul şi simplu în speranţă! 74
Citeam şi mă înfierbântam, dar nu‐mi dădeam seama cum să mă port cu
aceşti morţi surzi printre care mă număram şi eu, un ciumat şi un lătrător
înverşunat şi orb, pornit împotriva Cărţilor tale, din care picură miere cerească
şi lumină din lumina ta; mă frământam gândindu‐mă la duşmanii 75
Sfintei Scripturi.
Când îmi voi aminti toate întâmplările din acele zile de vacanţă? Un
lucru cel puţin nu l‐am uitat: nu voi trece sub tăcere asprimea biciului
tău, dar nici minunata iuţeală a îndurării tale.
Mă chinuiai pe atunci cu o durere de dinţi şi, când durerea s‐a agravat atât
de mult încât nu mai puteam vorbi, s‐a ivit în inima mea ideea de a‐i îndemna
pe toţi cei apropiaţi mie, care erau de faţă, să se roage pentru mine
către tine, care eşti Dumnezeul oricărui fel de vindecare 76 . Am scris rugămintea
mea pe o tăbliţă de ceară 77 şi le‐am dat‐o ca să o citească. Abia
ne‐am plecat genunchii pentru o rugăciune umilă, când iată că durerea a
dispărut. Şi încă ce durere! Cum oare a dispărut? M‐am înspăimântat,