Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – IX 399
10
erau scoase la lumină prin ochii mei şi prin tremurul glasului meu, atunci
când, întorcându‐se spre noi, Duhul tău cel bun ne spune: Fii ai oamenilor,
până când veţi avea inimile împietrite? Până când veţi iubi deşertăciunea
şi veţi căuta minciuna? 50 Şi eu am iubit deşertăciunea şi am căutat
minciuna. Iar tu, Doamne, l‐ai înălţat pe sfântul tău, ridicându‐l din morţi
şi aşezându‐l la dreapta ta 51 , pentru ca el să trimită din cer, după cum a
făgăduit, pe Paraclet 52 , Duhul adevărului 53 . Îl trimisese deja, dar eu nu
ştiam. Îl trimisese, căci el era deja preamărit, ridicat din morţi şi înălţat
la cer. Mai înainte însă, Duhul încă nu fusese dat pentru că Isus nu fusese
încă slăvit 54 . Iar profetul strigă: Până când veţi avea inimile împietrite?
Până când veţi iubi deşertăciunea şi veţi căuta minciuna? Să ştiţi că Domnul
şi‐a preamărit pe cel sfânt al său 55 . El strigă: Până când? Strigă: Să ştiţi! Iar
eu, neştiutor atâta vreme, am iubit deşertăciunea şi am căutat minciuna,
de aceea am auzit şi m‐am cutremurat, căci mi‐am amintit că şi eu am
fost întocmai ca aceia cărora li se adresează profetul. În închipuirile pe
care le luasem drept adevăr nu se aflau decât deşertăciune şi minciună. În
durerea de a‐mi reaminti am scos multe strigăte adânci şi puternice. O,
de le‐ar fi auzit aceia care şi acum iubesc deşertăciunea şi caută minciuna!
Poate că ar fi fost tulburaţi şi ar fi vomitat greşeala lor. Tu i‐ai fi auzit
când ar fi strigat către tine, fiindcă a murit pentru noi de adevărata moarte
a trupului acela care mijloceşte pentru noi 56 .
Citeam: Mâniaţi‐vă şi nu mai păcătuiţi! 57 , şi cât de tare eram impresionat,
Dumnezeul meu! Căci învăţasem deja să mă mânii împotriva mea din
cauza păcatelor mele trecute, ca să nu mai păcătuiesc în viitor. Şi mă
mâniam pe bună dreptate, căci în mine nu păcătuia un fel de altă natură
aparţinând neamului întunericului, după cum spun aceia care nu se mânie
împotriva lor înşişi 58 , dar îşi agonisesc mânie pentru ziua mâniei şi a
arătării dreptei tale judecăţii 59 . Binele meu nu se mai afla deja în afara mea
şi nu‐l mai căutam sub soarele acesta, cu ochii mei trupeşti. Cei ce îşi
caută bucuria în afara lor înşişi se risipesc uşor şi se împrăştie în lucrurile
vizibile şi vremelnice, şi ling cu mintea lor flămândă imaginile înşelătoare
ale acestora 60 . O, de‐ar fi ei istoviţi de foame şi de‐ar striga: Cine ne va
arăta binele? 61 Atunci le‐am răspunde ca ei să ne audă: Lumina chipului
tău a fost întipărită în noi ca un semn, Doamne! 62 Căci noi nu suntem
lumina care luminează pe orice om 63 , ci suntem luminaţi de tine pentru
ca noi, cei care am fost întuneric odinioară, să devenim lumină întru tine 64 .