Sfantul-Augustin_Confesiuni

confesiuni – IX 395
înţelepciunea ta, pe măsura însetării sale, într‐o fericire fără sfârşit. Socot
însă că el nu se îmbată cu înţelepciunea ta până într‐acolo încât să uite
de mine, căci tu, Doamne, pe care el te soarbe, îţi aminteşti de noi 34 .
Ne aflam deci în următoarea situaţie: pe de o parte îl consolam pe
Verecundus, pentru care convertirea era un motiv de tristeţe, fără ca prietenia
noastră să fie orbită în vreun fel, şi îl îndemnam să‐şi îndeplinească
cu credinţă datoriile stării sale, adică pe cele ale vieţii conjugale; pe de
altă parte, aşteptam ca Nebridius să găsească momentul potrivit ca să ne
urmeze. El era atât de aproape de noi, încât se afla pe cale s-o facă şi se
simţea din ce în ce mai hotărât. Iată că, în sfârşit, s‐au scurs şi acele zile
care mi se păreau atât de lungi şi atât de numeroase, datorită dorinţei
mele aprinse pentru libertatea liniştită în care să pot cânta, din adâncurile
fiinţei mele: Ţie ţi‐a vorbit inima mea, pe tine te‐a cântat viaţa mea; faţa
ta, Doamne, o caut neîncetat 35 .
capitolul al iv‐lea
Retragerea la casa lui Verecundus
de la Cassiciacum. O viaţă liniştită
dedicată meditaţiei şi lecturii Psalmilor
7
A sosit şi ziua în care m‐am despărţit efectiv de meseria de retor, de care
în cuget mă desprinsesem mai demult. S‐a întâmplat astfel că ai scos la
lumină limba mea, după ce scoseseşi la lumină inima mea. Te binecuvântam
cu bucurie plecând în casa de la ţară împreună cu toţi ai mei 36 .
Pentru operele literare pe care le‐am realizat aici 37 , pe care le‐am închinat
în întregime slujirii tale, dar în care, asemenea gâfâielii luptătorilor în
pauza dintre înfruntări, se mai vedea încă orgoliul activităţii didactice de
până atunci 38 , depun mărturie 39 cărţile cu dialogurile purtate cu prietenii
mei sau cu mine însumi înaintea ta 40 ; despre corespondenţa mea cu
Nebridius, care nu era de faţă, depune mărturie epistolarul meu 41 .
Când oare voi avea destul timp să amintesc de toate marile tale binefaceri
faţă de mine, mai ales în această perioadă, cu atât mai mult, cu cât mă
grăbesc să amintesc despre altele încă şi mai însemnate? Memoria mea
mă recheamă şi îmi este foarte plăcut, Doamne, să‐ţi mărturisesc prin ce
imbolduri lăuntrice m‐ai domesticit în chip desăvârşit, cum m‐ai netezit