Sfantul-Augustin_Confesiuni

Cartea a IX‐a
capitolul i
După momentul convertirii, Augustin se retrage
la Cassiciacum împreună cu familia şi cu prietenii
1
O, Doamne, eu sunt sluga ta, eu sunt sluga ta şi fiul slujnicei tale. Tu ai
surpat lanţurile mele; ţie îţi voi aduce jertfă de laudă 1 . Să te slăvească inima
mea şi limba mea, iar toate oasele mele să spună: Doamne, cine este asemenea
ţie? 2 Să spună aşa, iar tu să răspunzi sufletului meu: „Eu sunt mântuirea
ta.“ 3
Cine eram eu? Şi ce fel de om eram? Ce rău nu am pus eu în faptele mele?
Sau dacă nu în fapte, atunci în cuvintele mele; sau dacă nu în cuvinte,
atunci în voinţa mea 4 ? Tu însă, Doamne, eşti bun şi îndurător; măsurând
cu privirea adâncimea morţii mele, tu ai secătuit 5 cu mâna ta dreaptă hăul
stricăciunii din fundul inimii mele. Tot ceea ce cereai de la mine era să
nu mai voiesc ceea ce voiam şi să voiesc ceea ce voieşti tu.
Dar unde era liberul meu arbitru de‐a lungul acestui lung şir de ani? Din
ce tainic şi adânc ascunziş a fost el scos într‐o clipită pentru ca eu să‐mi
aplec grumazul sub blândul tău jug şi umerii sub blânda ta povară, o,
Isuse Hristoase, ajutorul meu şi mântuitorul meu 6 ? Cât de plăcut mi‐a
devenit dintr‐odată să mă lipsesc de plăceri uşuratice! La început mă temeam
să nu le pierd, iar acum mă bucur să scap de ele 7 .
Tu le‐ai aruncat departe de mine, tu, adevărata şi suprema blândeţe, le‐ai
aruncat şi ai intrat în locul lor, mai dulce decât orice desfătare – nu însă
pentru carne şi pentru sânge; mai strălucitor decât orice lumină, dar mai
lăuntric decât orice taină 8 , mai măreţ decât orice cinstire 9 , dar nu pentru
cei care caută ei înşişi această măreţie 10 . Sufletul meu era în sfârşit eliberat
de grijile muşcătoare ale ambiţiei şi ale banilor, de tăvălitul în noroi
şi de zgândăritul râiei poftelor; am început să vorbesc plin de voioşie 11
cu tine, tu, strălucirea mea, bogăţia şi mântuirea mea, tu, Domnul,
Dumnezeul meu!